Mă trezesc după o eră de somn mincinos.
Ochii îmi aleargă speriaţi împrejur
Ca un straniu joc de periscoape
La suprafaţa unui ocean gelatinos.
Prin aerul mirosind acrişor
A cal transpirat,
Zboară peşti albaştri cu solzi moi
Ca foile de ceapă fiartă-n borş.
Ochii lor, speriaţi şi ei,
Caută parcă o pistă de aterizare.
Li se văd burţile grele de icre albe
Şi nu mai au timp de pierdut,
Urgentaţi să coboare.
„Cine v-a chemat aici nenorociţilor?
Apele sunt otrăvite şi adânci.
Răpitori fioroşi aşteaptă flămânzi,
Cu ochi de flăcări,
Să le pice vre-o pradă, ceva.
Plecaţi, mai bine!
Plecaţi undeva!
Plecaţi oriunde!
Din străfunduri răzbăteau gâfâit
Certurile uriaşilor neîmblânziţi,
Ca un tangaj bâlbâit.
Nu au plecat.
Peste câţiva ani ne-am întâlnit pe valuri:
Peşti albaştri cu solzi strălucitori.
Coborau din şalupe luxoase
Liniştiţi, siguri de sine, cu rechini de gardă
Şi cu ştiuci frumoase.
„Ce mai faci, bătrâne?
Să ştii că ne-a fost dor de tine!
Tot la garaje? Tot la garaje?
N-ai reuşit încă să zbori?
Nu ţi-ai pitit şi tu câteva oase
Prin bagaje?”
„Mulţumesc; bine. Da. Nu.”
Dan David, Los Angeles, 10-01-2004.