www.alpinet.orgVrem la munte. Cu gandul la prima dimineata de april, cand vom pasi fericiti pe poteci, evaluam variantele de plecare. Ce bine e pe sosea!
Lucrari de reparatii executate cu promptitudine si profesionalism, circulatie fluenta chiar si in zilele de sarbatoare, calitatea exceptionala a infrastructurii, totul este perfect! Plecam cu trenul. Ajungem la gara seara, ca sa putem fi in traseu inca de la primele ore ale diminetii.
Citim cu speranta lista cu trenurile care pleaca. Anumite trenuri sunt marcate. Citim si ce inseamna literele, cifrele si stelutele de pe tabel. Dupa o lunga si minutioasa analiza, deducem ca trenurile ieftine nu circula azi. Alegem un tren scump. Ura, circula! Cumparam bilete. Vine trenul. Cautam locurile. Le cauta si altii. Tot pe ale noastre. Dupa lungi negocieri, incercam sa gasim niste locuri pe care sa nu le revendice nimeni. In primul compartiment doarme un cineva intins ca la mama acasa. In al doilea nu doarme nimeni. Toti se uita la un bebelus, care tocmai face ceva pe locurile libere. Dupa doua vagoane de incercari, sansa ne surade. Ne asezam. In tren este cald si bine. De atata bine, scoatem un sac de dormit si ne invelim cu el.
Coboram in gara de la poalele culmilor semete. In zare se vad crestele muntilor, unde stejari seculari domina, ca niste legendari voievozi daci, intinsa pasune alpina. Mai jos, strajuind poalele mumtilor, sunt codri verzi de brad coplesiti de greutatea zapezilor eterne. Un intreprinzator local invita grupurile de turisti la o calatorie gratuita cu autobuzul pana la capatul drumului forestier, larga artera de patrundere in masiv. Acceptam invitatia si dupa o ora de dulce leganare, descindem la indicatorul care marcheaza inceputul traseului turistic. Ne avantam cu entuziasm pe poteca abrupta, agatata de versantul granitic in care torentele au creat, an dupa an, un magnific relief carstic. Traversam o strunga larga, a carei monotonie ne lasa sa admiram turme de capre negre, taciuni zglobii printre fagii si mestecenii nodurosi, cu forme stranii, bizare. Coboram cu pasi elestici pe curba de nivel pana in urmatorul varf proeminent al crestei. De aici incepe greul. In fata noastra se inalta un perete aproape vertical, ba chiar mai mult, pe care ne lasam in rapel. Astfel castigam altitudine si urcusul dificil ne lasa o clipa de ragaz abia in urmatoarea vale.
Poteca, lina de acum, ne poarta in urcus lejer, odihnitor, pe pante care nu depasesc 40 grade diferenta de nivel. Cursul apei se lateste, aduna afluenti seci, care gazduiesc cascade inspumate pe vaile blande, linistitoare. Potecuta firava se transforma in drum lat de tractor, partial modernizat. Ocolim sau traversam cu mult curaj gropane mocirloase. Mai multe masini de teren infrunta vitejeste, cu traiectorii sinusoidale, crevasele care brazdeaza larga sosea forestiera. La sute de kilometri de Bucuresti, regasim poezia si culoarea marelui oras. Napaditi de melancolie si de o fleasca zburatoare lansata prin cadere libera de un tractor agricol prea mic pentru un sleau atat de mare, zarim in departare cabana mica si primitoare.
Pe masura ce ne apropiem, semnele civilizatiei ne umplu de bucurie sufletele dornice de liniste si relaxare. Cantautori de renume national sau chiar judetean ne incanta auzul cu refrene uleioase siroind din difuzoarele masinilor parcate prin poieni si prin paduri. Din bungetul codrilor rasuna duios topoare care vestesc frumoasele focuri de tabara ale noptii ce se apropie deja dinspre apus. Izul de rasina si flori se retrage infrant de mireasma ambroziaca a gratarelor full de mititei si hartane.
In grupuri minutios dezorganizate, iubitorii de natura daruiesc mediului ambiant coji de oua fierte moi, coji de cartofi si castraveti, resturi de rosii si ardei, cutii de conserve, ambalaje de plastic si carton metalizat, cotoare si samburi de diferite fructe. Padurea, vasta toaleta publica, incearca sa completeze cocheta toaleta a cabanei, ecologic amplasata deasupra unui izvoras susurator. Exploatand inteligent gravitatia, arhitectul ingenios a facut economie de groapa, mizand optimist pe debitul ridicat al apei, capabil sa duca departe, departe, tot ce cade/curge din cabinele de deasupra. Daca nu permanent, macar cand ploua mai ca lumea… Mai jos, apa izvorasului este captata la teava si mai multi turisti isi asteapta randul la spalator. Mergem la cabana. Pe perete vedem mai multe anunturi, care incep toate cu cuvantul magic „NU”.
Doldora de speranta, pasim cu timiditate in sala de mese. Greu de crezut ca mai sunt locuri de cazare. Undeva, in colt, la receptie, vedem afisate preturile. Da, ar trebui sa mai fie locuri! Dar nu! Aflam cu bucurie ca un grup de copii prescolari a rezervat intreaga cabana. Intrebam unde sunt totusi copiii. Curiozitatea noastra nu il lasa indiferent pe un nene aferent grupului de copii, care nene cu greu are loc in cadrul usii. Cu bunavointa, ne explica faptul ca deocamdata au sosit 10 educatoare insotite de familiile care le ureaza la revedere de circa 3 zile, plus personalul de management al bagajelor, adica el, nenele cat usa si alti prieteni cu care nu vrem sa facem cunostinta, insarcinati suplimentar cu jobul alimentatiei rationale in mediu montan, motiv pentru care au degustat deja portiile pe o saptamana in avans.
Desigur, exista si copii, ai educatoarelor, dar si doi prescolari adusi in roata de rezerva a autocarului si cazati in sala de mese, ca sa fie pe faza cand e nevoie de o matura, ceva… Nici nu ne dam seama cand explicatiile politicoase ne-au adus pe hol. Iesim de tot afara si cautam loc de cort.
Gasim cu greu, intre un morman de gunoi si doua navete de bere. Nu incepem bine sa punem cortul, ca apare o tanti in halat alb odinioara si ne cere taxa de cort, in euro, pentru cabana. Scoatem echivalentul in lei si cu naiva imprudenta solicitam chitanta. Cu cuvinte simple, dar la obiect, ne trimite la ceva ce nu credeam ca are. Ne cerem scuze, nu vrem chitanta. Un zambet larg, accentuat de lipsa a 2 premolari, ne face sa intelegem ca stim sa ne adaptam. Bagam banu si continuam cu cortul. Un tanar bine ancorat de o sticluta format mic ne cere taxa de cort ca ocupam teren in zona de padure. Incercam sa explicam ca am dat deja.
Coincidenta, ne trimite tot acolo. Deja obisnuiti cu adresa, bagam banul si nu mai cerem chitanta, ca sa nu ne mai ducem inca o data unde ne-au trimis autoritatile fiscale locale. Ne iluzionam ca am scapat. Dar nu!
Dupa ce mai platim de cateva ori impozit pe teren, vine seara. Un grup de tineri plini de voiosie poarta pe umeri multe casetofoane, toate pornite. Ei vin insotiti de un alt grup, care a facut mormanul de gunoi langa care am pus cortul. Cica locul era rezervat. Nu scrie nicaieri, zicem noi. Da’ nu se vede? zic ei. Purtam tratative. Noi spunem ca deja am platit multe taxe si impozite la diferite persoane. Nu stiam ca avem umor. Intre timp, au disparut doua cuie de la cort. Mai discutam, mai parlamentam. Mai dispar doua cuie de la cort. Ei sunt multi. Noi nu.
Noi plecam. Luam cortul pe sus si cautam loc. Voi multumi o viata grupului de vacute care au facut ce au facut de au ramas 5mp pe care nu i-a vrut nimeni. Curatam locul si ne instalam. Vine o tanti in halat alb odinioara. Am platit deja, spunem noi. Ne cere dovada, adica o chitanta. Tot dumneaei nu a vrut sa ne dea, spunem noi. Urmeaza cuvinte simple, la obiect. Platim. Nu cerem chitanta. Etc. Nu ne este foame, nu ne este sete. Ne este somn. Privim poiana luminata feeric de focuri la care se poate pune la protap si un cal de transport marfa. Intram in cort. Tot ce vrem este sa dormim. Un turist aflat sub influenta recoltei de prune din ultimii 5 ani, nimereste peste cortul nostru. Isi cere scuze.
Desigur, nevestei care striga sa aduca mai repede punga cu carne de mici din portbagaj. Soarta potrivnica face ca intre el si portbagaj sa fim noi. Reuseste sa ne ocoleasca la a treia incercare. Asteptam cu emotie intoarcerea. Impovarat de punga respectiva si de multe, multe sticle de bere, nu mai reuseste sa ne ocoleasca. Nu vrem sa auzim ce auzim. Unul dintre noi, student la medicina, scoate repede un carnetel si ia notite. Exista detalii pe care nici un manual nu le explica atat de bine. Incercam sa dormim. Nu ne mai pasa de ce se intampla afara.
A venit dimineata. Este vremea pentru inviorare. Cu bucurie constatam ca nu va mai trebui sa ducem in rucsac prea multe cuie de cort. Hai la cabana sa bem un ceai! Lista de preturi este de 3 stele. Ca sa aflam de cate stele sunt produsele, trebuie sa asteptam pana apare cineva de la bucatarie. Revenim la cort. Demontam, impachetam. Familia care la miezul noptii cauta carnea de mici, ne atentioneaza ca facem prea mult zgomot.
Cuvinte simple, la obiect. Medicinistul nostru ia notite, urmarind cu greu sensurile profunde ale frazelor sugerand explicit imagini cu o geometrie greu de pus in practica. Ne intoarcem la cabana, pentru un ceai si o
gustare. Cu bucurie observam ca la bucatarie exista activitate. Dar nu avem noroc. Daca vrem ceai, mai avem de asteptat o ora, iar daca avem si alte pretentii, timpul de raspuns creste. In schimb, suntem intrebati unde am dormit. Suntem sinceri, spunem ca am pus cortul. Aflam ca trebuie sa platim taxa. Dar am platit, spunem noi. Unde, cui, cand, ce dovada avem? Platim. Taxa de cort, taxa de apa, taxa de curatenie, taxa de toaleta, taxa de paza si protectie, alte taxe, TVA. Primim chitanta si o pastram, cu speranta ca pe baza ei, poate ne scoatem de la intretinere o luna.
Nu mai vrem ceai, nici gustare. Hai la drum!
Articolul a aparut in cadrul Proiectului Alpinet, pe situl www.alpinet.org