După o noapte plină de mireasma fânului cosit, o zi de august senină fără urmă de nor deschide ochii deasupra Târgoviştei…
E duminică. Încetişor, plutind printre livezi şi ruinele tăcute ale Curţii Domneşti, zvonul tânguit al clopotelor Mănăstirii Dealu sfinţeste toată suflarea dimineţii. Fiind ora şapte magazinul lui Matei abia s-a deschis. În jurul măsuţelor de plastic roşu se simte aroma de cafea proaspătă şi pâine caldă. Ceaşca fierbinte îmi încălzeşte mâna, şi-n vreme ce gust din licoarea catifelată aştept să apară nea Ion Ghindă şi să întrebe exact cum face în fiecare dimineaţă de aproape de un an de zile: „- Ai pâine de export Matei ?”, după care râde singur de gluma lui… bună. Nici măcar nu observă că Matei plictisit nu-i mai răspunde.
Şi iată-l ca vine. Cu haine bune de duminică, cu părul alb ondulat spre spate, mai are încă ceva din aerul de expert în orice problemă a secretarului de partid de altă dată. “- Unde-ai fost secretar de partid, nea’ Ion ?“, l-am întrebat odată. ”La noi la autobază”, mi-a răspuns el cu mândrie prost mascată.
De data asta nu e singur. Ilie, poreclit Chiombe din cauza ochiului drept ţinut mai închis decat cel stâng, îl însoţeşte. E tinichigiu: cu salopeta soioasă de lucru, cu şapca înfundată în părul negru şi aspru, a venit să-şi cumpere ”o ţuică”.
Preocupat, nea Ion intra si-n loc de nelipsita glumă privitoare la pâinea de export rămân uimită să-l aud vociferând indignat:
– Ai văzut măi Matei ce prostie au facut ăştia? Si-n vreme ce vorbeşte ii flutură ostentativ ziarul pe sub nas.
Intrigat de schimbarea de repertoriu, Matei îl priveşte cu atenţie; dar neştiind la ce se referă, ii cere lămuriri :
– Ce prostie ?
– Păi asta: c-am semnat tratatu’ cu americanii, să nu-i dăm pe criminali la ”CePeI”…
– Ei, şi? ce-i cu asta ? spune Matei, vrând să-l întărâte.
– Cum “ei şi”? Păi ce, o să ne mai primească pe noi în Europa?
– Cine bre? Întreabă şi Ilie care se şi aşezase comod la o măsută. Cine să ne primească ?
– Păi nemţii, franţujii, englejii, ăştia mari! că altfel… cine să ne ajute?
– Da ce, ei crezi că ne ajută? întreabă Ilie brusc interesat.
– Da măi, cred! Că d-aia sunt mari puteri.
Între timp intră domnul avocat Popescu. Auzind discuţia, până-i pune Matei marfa-n plasă, se întoarce cu spatele la tejghea şi intervine:
– Dumneata ai uitat istoria nea’ Ioane? Te văd om bătrân, ai mai prins şi alte vremuri … de ce n-au ajutat marile puteri Cehoslovacia ?
Nea Ion se uita nedumerit:
– Când, domnu’ avocat ?
– În 1939, cînd şi-au împarţit-o nemţii şi ungurii… D-ta ştii că Cehoslovacia avea tratat de alianţă cu Franta si Anglia? Marile puteri, astea ale d-tale, n-au respectat tratatul şi n-au schiţat un gest s-o apere. Ştii cum s-au scuzat? Au spus că nu sunt pregatite de război… Ba mai mult, Daladier, primul ministru al Franţei, a semnat că este de acord ca nemţii să ia regiunea “sudetă”. La fel şi Neville de Chamberlaine.
Curios, Ilie întreabă încetişor:
– Ăsta… cine a fost?
– Primul ministru al Angliei.
– Aha!
Ilie se uita admirativ la d-l avocat; apoi adaugă “competent”:
– Vezi dansu’ ştie… e avocat!
– Multă lume ştie, Ilie. Şi fetele tale ştiu; ele învaţă asta la şcoală, spun eu.
– Oi fi ştiind d-ta că de, eşti profesoară, da eu…
– Ba ştiu eu, cum să nu! se răsteşte nea Ion. Păi cum d-nu avocat, da ce, n-au ajutat Polonia? Cum au atacat-o nemtii, cum au declarat război şi Franţa şi Anglia! C-aşa a-nceput al doilea război.
– Halal ajutor! răspunde d-l Popescu. Şi în vreme ce-şi ia plasele şi se pregăteşte să plece continuă:
– Şi-au bătut joc cu războiul ăla ciudat… ”drole de guerre”. Hai, la revedere…
D-l avocat a plecat. În urma lui, nedumerire adâncă:
– Ce-a spus mă? întreabă nea Ion.
Ilie râde şi cu o sinceritate dezarmantă spune:
– De un’ să ştiu eu bre? întreab-o pe dumneaei, poate-o şti…
Nea Ion se întoarce şi mă priveşte. Mă autosesizez şi-l lămuresc:
– A spus “război ciudat,“ în limba franceză.
– Ce vrea sa zică asta? Războiu’-i război! se pronunţă nea Ion. Cum adică ”ciudat”?
Se opreşte şi mă fixează cu privirea atent. Are pielea feţei atât de subţiată, încât ii poţi vedea firişoarele subţiri ale venelor urcând către tâmple. Obrajii roşii la orice oră ii trădează firea aprinsă de coleric.
– Aşa este, încerc eu să-i explic cât mai clar, războiul acesta a fost cam… ciudat. Pentru că din septembrie şi până în decembrie deşi erau în război, nici francezii nici englezii n-au tras nici un glonte. S-au baricadat în spatele liniei Maginot şi n-au intervenit în nici un fel în timp ce tancurile germane făceau praf Polonia.
– M-am prins, zice Ilie, în vreme ce da din cap semnificativ. Adică s-a făcut că o ajută.
– Aşa deci, zice nea Ion, da ce legatură are asta cu intratu-n Europa?
Pragmatic, Ilie se avântă; de data asta e sigur pe el:
– Cum bre ce-are? Are! N-ai zis că intrăm în Europa să ne-ajute marile puteri?
– Ba da!
– Păi şi ce crezi? că dacă n-au ajutat la necaz pe cei cu tratate o să ne ajute pe noi? Ele îşi dau cuvântul prin tratate şi alte alea..alea… da ştii sigur că respectă ? Că uite ce zice avocatu’; atunci ele, tari, mari, n-au respectat cuvântu’ dat la alea mici şi slabe. Vezi bre? aicea-i buba! Aici nu e-n regulă!
Ştiam ce nu era-n regulă. Nu poţi duce ca om de stat pragmatismul politic până-n panzele albe, cand e vorba de alianţe. Căci alianţele nu au în vedere doar interesul unei singure părţi. Când închei o alianţă trebuie să ai în vedere şi interesele celorlalţi; cu alte cuvinte politicul trebuie să aibe coloană morală. Aşa ceva marile puteri europene când a fost dezmembrată Cehoslovacia şi atacata Polonia, n-au avut. Şi doar coloana morală poate da politicii statelor credibilitate.
Între timp ca-n poveşti, soarele s-a mai ridicat de vreo două suliţe; de acolo, din văzduh, prăvale o lumină crudă asupra miriştii de peste drum. Un stol des de porumbei îşi etalează penajul în zbor alb, planat, în zburătăciri sprinţare şi-n aterizări bruşte. În fundal se ţese oţelit podul Mihai Bravu’. Un câine vagabond se apropie trist; Nea Ion îi aruncă o bucată de pâine. Animalul o ia şi fuge.
Ilie e încântat: a dovedit ca e deştept. Roteşte satisfacut păhăruţul de ţuică din fata lui.
– Asta e, nea Ioane! Ăia mari…!
– Ia mai lasă-mă cu “ăia mari”. Nea Ion e enervat. Ce voiai să facă? Germania era puternică.
– Cum bre ? Păi după primu’ război… trebuia să fie slabă, zice Ilie cucerit de logica lui imbatabilă.
Descumpănit nea Ion stă şi se gândeşte; în cele din urmă, găseşte răspunsul:
– A venit Hitler, mă, şi-a înarmat-o!
Ion e tot mai nervos. Urmăresc curioasă firul discuţiei.
– Păi de ce-au lăsat-o ăia puternici? ei n-au văzut că Hitler se-narmează?
– N-or fi văzut, mă! Agasat Ion e-n pană de argumente. Simţindu-i slăbiciunea, Ilie nu se lasă:
– Nu se poate bre! Păi mari puteri să nu aibe şi ele acolo spioni? Informaţii? Era logic s-o oprească de la înarmări. E că am dreptate? Aşa-i că era logic? Ai? E logic?
“Logic“ e un cuvânt cu puteri magice asupra lui Ilie. Îl face să se simtă important, să-i crească respectul pentru propria persoană. Aşa că-l mai repetă de câteva ori. Şi deodată, mi se adresează:
– Era logic, nu-i aşa doamnă?
– Da, era logic, mă aud spunînd.
– Şi atunci? De ce n-au oprit-o?
Amândoi au privirile pironite asupra mea. Şi-n clipa aceea, îmi dau seama că ei chiar vor un răspuns… logic. Ştiu însă că în loc de asta le voi da unul istoric. Pentru că, după cum s-a văzut, nu întotdeauna istoria e logică…
– Au crezut, spun eu, ca Hitler se va mulţumi cu ţările din S-E-ul Europei. Din cauza asta au închis ochii la acţiunile Germaniei, ba chiar existau cercuri de oameni de afaceri care întreţineau relaţii cu ea. Stând odată de vorbă cu un ambasador (al Uniunii Sovietice, ii zicea Maiski), Churchill spunea că acestor oamenii de afaceri le este indiferent unde o să-şi largeasca posesiuniile Germania. Aşa că pentru ei era “mai bine să-si croiască imperiul pe seama statelor din estul şi sud-estul Europei! Facă ce o vrea cu Balcanii numai să lase Anglia şi Franţa în pace!
– Aşa a zis?
– Exact aşa. Dar nu ştiţi ce a păţit regele când a fost să le ceară ajutorul…
– Care rege? Mihai?
– Ei, Mihai… suntem în 1939, vorbesc de Carol al II-lea.
– Aha…şi ce, avea nevoie de ajutor?
– Sigur că da. Hitler făcea presiuni să pună mâna pe economia tarii, îi trebuia mai ales petrolul. În interiorul ţării Garda de Fier semăna teroarea. Cehoslovacia, prietena şi furnizoarea noastră de arme dispăruse de pe hartă, apoi a urmat Polonia. Ungurii cereau Transilvania, bulgarii Cadrilaterul.
– Păi ce mai putea să faca în situaţia asta Carol?
– A vrut să încheie contracte şi cu Anglia şi cu Franţa pentru a nu pune toată economia în mâna Germaniei. Dar a fost refuzat. Haideţi să vă spun ce cuvinte rostea lordul de Lansburry purtătorul de cuvânt al Angliei într-o discuţie avută cu Carol al II-lea:” Germania este o ţara săracă ce trebuie a fi ajutată pentru a nu o forţa la o izbucnire violentă.”
Agil, Ilie prinde ideea:
– Săracă? Aşa zic aştia acum de terorişti… Cică de la sărăcie li se trage nebunia… Da ce noi nu suntem săraci? Nouă de ce nu ne dă prin cap să punem niscai bombe prin tările bogate? La naiba! M-aş mulţumi să muncesc acolo să fac şi eu un ban! Noi de ce nu ne aruncăm cu avion cu tot în blocurile lor?
– Pentru că suntem creştini, mă, d-aia! E belea mare cu credinţa aia a lor… N-ai vazut şi noi ce-am păţit cu mahomedanii? Ne-am bătut sute de ani cu tătarii, cu turcii… Ehe… Pârjoleau şi luau tot. Până şi copiii ni-i luau ca bir.
– Ai zis-o bine nea Ioane: vezi şi asta cu copiii tot terorism este! afirmă categoric Ilie.
– Ce terorism mă? Pe-atunci nu era asta. Pe vremea aia era război!
– Păi războiu ce-i bre? Nu teroare? Să iei copiii de la mamele lor nu-i terorism?
– Taci mă că eşti prost. Las-o pă’ doamna să mai spună.
Furată de noua perspectivă deschisă de discuţie uitasem că trebuia să termin ce-am început.
– La francezi, rostesc eu, regele a fost refuzat cand a cerut noi contracte pentru livrari de arme.
– Păi dacă-i aşa, într-un fel chiar au dat apă la moară Germaniei.. .
– Da, aşa este. Prin lipsă de atitudine. Prin pasivitate. Au stat cu mâinile-n sân şi au aşteptat să îi ocolească urgia. Au lăsat un om cu o minte bolnavă să înarmeze o ţară cu spirit războinic şi disciplinat şi s-au pomenit deodată că a devenit prea puternic ca să-l mai poată opri.
Încăpăţânat, nea Ion îşi urmăreşte gândul:
– Da, da acu’ nu mai intrăm în Europa!
– Şi ce, dacă nu semnam treaba asta cu americanii intram?, se iţeşte colţos Ilie.
– Păi, cică peste vreo şapte-opt ani…
– Ei, aş! Eu cred că niciodată băi… E hoţi! Face dreptatea leului.
Mă uit la ei.Treaba asta cu niciodată îmi pare cunoscută… şi deodată mă luminez: în 1904 Constantin Rădulescu Motru descria aceeaşi problemă a intrării în Europa… Doamne cât de actuale sunt acum cuvintele lui! Vorbind despre “politicianismul” vremii sale Motru spunea că ”suprema ţintă a politicianismului, este să placă Europei. Pe el nu-l interesează în ce stare se prezintă poporul său, economia, şi viaţa sa reală ci ce va spune Europa. Ne va recunoaşte oare Europa, va voi să ne primească în sânul ei?”. Şi mai departe afirmă cu amărăciune: ”Primul lucru de care se îngrijeşte politicianismul este schimbarea la faţă a ţării spre a place şi a primi încuviinţările Europei”.
Oftez. Abia acum mă dezmeticesc… De un secol noi ne chinuim să fim recunoscuţi de europeni şi asta mult înainte de înfiinţarea Comunitaţii Europene…
Brusc, nea Ion îmi curmă firul gândurilor.
– Şi dumneata ce zici? Am făcut bine cu C.P.I.-ul ăsta?
N-apuc să răspund. Ilie se repede şi mi-o ia înainte:
– Am facut bine bre, ascultă-mă pe mine! În sfârşit ne cunoaştem şi noi interesul. Ce, doar ăia mari să-şi vadă interesul? Ce, n-ai văzut ce face ăla, arabul? A dat arme şi la copii, am văzut eu cu ochii mei la cablu! Păi dacă îşi face Saddam arma aia puternică s-a zis cu creştinii mă!
– Da ce interes avem noi să-i apărăm pe criminalii de război?
– Nu e vorba de criminali, ci de ăia învinuiţi c-ar fi criminali.
– Nu e acelaşi lucru?
– Nu bre, ce naiba!, răspunde Ilie nervos. Trebuie să-i judece… acolo, la nemţi sau la franţuji, ei ştie…
– Bine, dar de ce să-i apărăm noi pe criminalii de război?
Insistenţa asta a lui nea Ion îmi aminteste brusc ce spunea de mult o babă pe la colţ: c-ar fi om rău Ion ăsta, c-ar fi omorât un om la colectivizare. Alung repede acest gând, nu se poate, trebuie să fie invenţii. Omul ăsta care dă de mancare la câinii străzii e un om milos…
– Unde vezi dumneata criminali de război nea Ioane? Nici n-a-nceput razboiul şi poate nici nu începe. Că dac’ americanu’ se întelege cu aştialalţi din Europa, atunci Saddam n-are spor bre, să se lupte cu-o lume întreagă!
– Ce spui tu? Da ce, nu-l ajută arabii ăilalţi? Că aştia sar în haită. Şi ce, nu vezi că europenii e împărţiţi? În loc să fie uniţi… o să vezi că ei nu semnează.
– Ba semnează!
– Atunci de ce n-au semnat până acu’?
Şmecher, Ilie râde:
– C-au vrut să iasă ceva la treaba asta, d-aia! Acu’ că noi le-am stricat socoteala…
Îi las vorbind şi plec. Un băieţel de vreo nouă-zece ani, ani aleargă fericit pe trotuar rostogolind un cerc. Mă gândesc ce crudă e viaţa uneori : în altă parte a globului, alt copil de aceiaşi vîrstă se joacă la fel, fără a bănui că va cunoaşte în curînd ororile războiului…
Şi neştiutor fiind, în nefericirea lui, e fericit.
Aurora Mihacea
