(pagini) III
O trădam. Şi mi-ar fi spus-o ea însăşi, dacă i-aş fi acordat ocazia. Era simplu o lună, îmi luam pachetul de sistem a câte zece ore pe zi, mă ascundeam sub o glugă neagră, întâmpinam ploile cu uşa închisă de sub scânduri, îngândurând scheletul lui Callas cu zaţul murdar al cafelei, apoi într-a doua lună începeam să mă lovesc de stalagmite. La fel de simplu. Ca aplauzele, ca reglatul culorilor la televizor, sub un cer iremediabil sopran, într-un secol atât de plictisit de sentimentalisme, totuşi nu întratât de scârbit de ele ca mine, eu, exponentul lui, fiul bastard, nerecunoscut. I-aş fi spus – venea aşa nevoia de-a-i spune cum vin femeile bătrâne la biserică, pioase în îndrăzneala lor – i-aş fi spus: „maman, nu mai scriu despre iubire, habar n-am ce-i aia, am chef s-o neg dintr-o epuizare snoabă, ce e iubirea, maman?”.
Tragismele pucciniene de dinainte de renegare, „o mio babbino caro”, scena deschisă, lojele pe care le-am rezervat întru a respinge. „Pentru că sunt convins că nu sunt decât o greşeală dintre organele tale şi organele acestui îngâmfat veac XXI.” A treia lună debuta insuportabil şi oscila între segment şi dreaptă. Însemna că plecam s-o caut, laş, nemernic, pretinzând nişte acolade de carne în lipsa cărora reuşisem să supravieţuiesc. Mă-ntorceam la poveştile luxului provincial, concordele, vendomele umbrelelor cu ciucuri de catifea. Nu ştiu dacă eu violam nevoia de-a-i vorbi sau acea nevoie mă viola pe mine. Şi caravanele de cărţi prostituate în Quartier Latin, paginile ascuţite de praf, colajele nude, fumând de cărbune a artiştilor de duzină.
Am sunat-o scurt, i-am precizat c-o aştept pe terasă la Cafe de la Paix. Inevitabil, în Paris, cafenelele erau un clişeu şi le alegeam pe cele mai reprezentative în acest sens dintr-un dezgust al dezgustului faţă de clişee. Aveam ceva din textura unui şerveţel în oase îndreptându-mă spre locaţie. Şi eram sătul de-a recunoaşte pentru a nu ştiu câta oară că da, era, strivit de dor, da.
M-am aşezat la una din măsuţe. Pe terasele pariziene erai ca la teatru, spectator la oraş, la viaţă, la câteva stafii din tine rătăcite pe bulevard. Opera în faţa mea, neclintită, cu îngerii apostrofuri de corpuri cereşti. Mă jucam cu nişte euro pe suprafaţa albă a feţei de masă, trecând cu privirea de la o gleznă la sufletul de piatră al unui pomete, de la mâneca întoarsă a cămăşii mele la claxonul flagrant de la intersecţie. Mi s-a adus cafe-au-lait, numai în Paris beam cafeaua cu lapte, o îngăduire înspre diluare, preludiu de abandon, chei care descuie. Aveam hârtie cu mine şi instrumente de scris, le purtam în buzunare ca întotdeanua, ce moment mai prielnic pentru a scrie decât aşteptarea castă, luxată de bordură pe care o practiam?
– Est-ce que vous voulez d’autre chose, monsieur?
– Non, merci.
Şi ea a zâmbit aşa cum au învăţat-o sau poate mi-a zâmbit numai mie fără ca măcar să-şi dea seama, stând cu degetele întrepătrunse şi mirosind nepotrivit a Dune.
Era un soare cât gura unei fântâni putrezindu-şi gunoaiele de lumină pe umerii poporului. Şi o pauză lungă de nori, un tavan croşetat în albastru senin, unul din ceasurile acelea lumeşti care te lasă paralizat de însăşi ideea de…
Şi acolo era, la dracu’, acolo era şi poate singurul motiv pentru care nici o idee, dar nici o idee nu avea realmente importanţă. Vroiam o oglindă să-mi pot vedea lucid reacţia. Chipul meu care să mă plesnească, n-o lăsa să vadă, de fapt, las-o, de parcă n-ar şti oricum şi cu reacţii şi fără, cu capul descoperit, coada simplă şerpuind pe spate, verbul „a şerpui” atât de uzat în foşnetul consoanelor, anchiorul de treizeci şi cinci de grade, rumoarea de drapel a fustei încercuind craterele îndoliate ale genunchilor, şi era în alb, vâscoză albă, răcoroasă ca artezienele după-amiezelor de august şi floarea însângerată din păr, nu un trandafir propriu-zis, poate doar spectrul lui. M-am ridicat, i-am dat locul meu, l-a acceptat, eu ocupând scaunul vecin, ni s-au atins fugar gambele pe sub masă, traseul neplănuit al unor ţesuturi needucate până la final. O vedeam ca la cinema, ca şi cum trecusem de la a fi spectator străzii, la a fi spectator trupului ei, ma găseam în neintuita ipostază de-a o capta ca pe un personaj străin mediului meu personal, doar un catren de impulsuri în plus pentru a o adora. Departe de pereţii familiari ai camerei, îmi devenise subit şi poate fals inaccesibilă. Patria lui Kaas şi „les hommes qui passent”, „regardes les riches”, „les mannequins d’osier”, mai erau pretexte de-a reveni acasă. În afară de acel monument, jumătate ireal, jumătate contemplabil ce-şi împărţea atunci viaţa cu mine. Ce căutam acolo şi ce-aş fi căutat în altă parte? Se uita în direcţia mea ca şi cum mi-ar fi rostit numele. Şi dacă eu eram deloc subtil îndrăgostit de femeia din faţa mea, ea fiind creatura care mă concepuse în chip uman, însemna asta că eu eram indirect îndrăgostit de mine în chiar acel moment, într-un mod paralel, idolatru în binom? Domnişoarele cu şorţuleţe au adus dinăuntru umbrele de soare, iar în umbra creată de cupa acestora, trăsăturile-i s-au coagulat în atmosferă, redând-o la nota de vârf.
– Maman…
– Am venit pe jos. E încă dimineaţă. Sunt teribile miezurile de zi în anotimpul ăsta.
A spus-o tăios de parcă şi-ar fi propus să croiască un dialog pe care ar fi trebuit să-l urmez. I s-a adus cafea neagră în care şi-a lăsat să curgă două linguriţe rase de zahăr.
– De ce eşti aici?
Cred că premeditase să mă trântească în incomoditatea unui fotoliu de lemn.
– De ce nu te obişnuieşti?
Primul zâmbet. Distant, indiscutabil prăbuşit în şarm.
– Nu sunt inadaptată la societatea pe care o formăm noi doi, poate sunt doar puţin disturbată de apariţiile tale.
Împătuream şerveţelul, îl despătuream, foarte calm, mi-era silă de veşnicele ticuri. Ea şi-a gustat cafeaua. M-am lăsat pe spate în curbele împletite ale scaunului, adunându-mi senzaţiile cu făraşul de sub obrazul trotuarului.
– Dar răspunzi. Eşti aici. Îmi dai acest timp. După o viaţă ce-a trecut la mijloc, este chiar un cadou.
Nu ştiu de ce făcusem uz de ironie, era inadecvat şi îmi mărturisea doar o dată în plus fixurile şi netratatele cuţite în stomac.
– Evident că sunt aici, Michel.
Nici nu a clipit sau respirat când a afirmat-o. Trei porumbei luau cina printre proiecţiile noastre pe şosea. Un negru vindea ziare, singur şi descoperit. Iar ei îi lipsea o pălărie din organza. La fel de albă. Dacă exista o nevoie de mine, n-o lăsa vederii şi uram faptul că a mea de ea era pe tavă. S-a aplecat, m-a apucat cu palma de gât şi m-a sărutat pe gură cu ochii închişi, după care a revenit la poziţia iniţială, uitându-se aiurea printre clienţii localului.
– Ce tânăr poţi fi! Şi mai ai şi gustul ăla care-mi confirmă că aşa vei rămâne.
N-am spus nimic. Iar ceaşca n-o puteam ridica, aproape un handicap fizic. Mi-am lins şi buza inferioară, cred că nu m-am putut abţine. Iar gustul ei… dacă mi-ar fi fost la fel de simplu să încep să-i vorbesc despre acest gust al ei pavând tendoanele de porţelan ale tuturor celoralte simţuri, saturat ca mătasea vinurilor vechi, presând coloanele de fosfor trist ale rozelor, plin în pahar, resuscitând maladiile adormite de cristal, atât de lipsit de timiditate ca un neon rămas singur, luminând treaz o staţie de metrou.
Mi-am rezemat coatele de masă sprijinindu-mi fruntea în trei degete.
– Te grăbeşti undeva astăzi?
Nu ştiu ce urmărea, poate să mă dezarmeze cu acele priviri sau poate era doar singurul mod în care ştia să fie. Inaugural.
– Nu mă grăbesc niciodată, nicăieri. Nu mă aşteaptă nimeni şi nici nu mă părăseşte nimeni. Nu plec, cel mult fac scurte excursii de la un eu la altul.
– Deci nu te-ai grăbit să mă întâlneşti astăzi?
– Nu.
– De ce nu?
Ştiam, dar îmi plăcea s-o aud confirmându-mi-o.
– Michel… Tu nu mă aştepţi, nici părăseşti. Tu eşti unul dintre euri.
Şi mi-a oferit ca un fel de minune de nerecunoscut, zâmbetul acela cochet în colţul gurii, pedant în cercuri diagonale ca un regn străin abia înmugurit. I-am zâmbit şi eu cu degetul pe unul din cerceii lungi de aur. Mi l-a luat între buze crestându-l cu dinţii. Şi acele săgeţi cu vârful sigur înjunghiind turmele înfiinţării unui sentiment, făcându-l fărâme, galerii de cioburi.
– Ştii ce… vreau să-mi spui o poveste, sunt cam confuz în legătură cu conţinutul ei. Şi mi se întâmplă uneori să mă trezesc cu o poftă absurdă de concret.
Cred că nu i-a convenit, dar ştiam că n-ar fi dat înapoi. Mă bazam pe asta.
– Vrei o poveste? Acum?
– Da.
– Aici?
– Da. În mijlocul lor. Nici că se putea să fim mai singuri de-atât.
Şi erau zgomote, treceau dincolo de auz lăsând amprente pe fustele memoriei, roţile maşinilor, clienţii care veneau şi plecau, francezi sau americani, spanioli sau chinezi, soarele lovindu-se cu pieptul de cupele colorate ale umbrelelor, până şi insectele târându-şi trupul de vată pe cocoaşa pământului.
– De-asta ai venit?
Am râs. Poate ca s-o asigur că da. Eram nervos, da, eram predispus la clacare.
– Habar n-am. Eşti dispusă?
I-aş fi tăiat gâtul, ar fi fost o plăcere mai degrabă transparentă, nu neaparat motivată, doar s-o văd în acel tablou cu sângele revărsându-i-se pe sâni, pe bluza imaculată, perfectă, în care se îmbrăcase de parcă ar fi fost atât de sigură că dacă urma să moară, nu avea să se întâmple azi, în acea zi…
– Te ascult, mi-a spus şi încă o dată, calmul ei s-a intersectat cu unele din dorinţele mele.
Şi dacă o uram, aş fi vrut s-o urăsc mult, măcar o viaţă, să realizez ura în sine ca pe o piesă de teatru, nu răbufnirile schizofrenice care mă vizitau des. Căci da, ura era o performanţă, în timp ce iubirea nu era decât o mărturie a lipsei de putere. Iar faptul că aceasta din urmă era totul, constituia o dovadă-batjocură pentru validitatea unora dintre divagaţiile biblice.
– Uite… de exemplu vreau să ştiu ce vroiai tu ca individ la şaisprezece ani. Îţi aminteşti?
Vedeam că era pregătită de a răspunde. Că nimic din ce-aş fi întrebat-o n-ar fi putut s-o surprindă.
– Vroiam să mor. Ce patetic, nu? Sau mai degrabă trist având în vedere cruda vârstă. Da, vroiam să mor şi ştii, întotdeauna am parte de ceea ce-mi doresc. Deci, a fost moarte, adică te-am făcut pe tine şi am trăit. Ai fost singurul lucru pe care l-am urât de când l-am văzut.
Reuşisem să-mi beau jumătate din cafea. Şi asta de când începuse să vorbească. Domnişoara ne-a întrebat din nou dacă mai dorim şi altceva.
– Non, cherie, i-a spus mama.
– De ce nu m-ai născut aici? De ce în România?
– Chiar mai contează?
– Nu ştiu cât contează, dar contează.
– Era regimul. Maman şi papa veniseră pentru doi ani. Iniţial în Bucureşti, apoi papa a fost repartizat în Braşov, sectorul lui, spuneau, era politica, nu puteai să te plimbi de aici până acolo şi invers de câte ori aveai chef. Nevoile erau catalogate moft, nu mi-a plăcut perioada aia deloc.
– Cum au reacţionat…?
A râs scurt şi insensibil.
– Nu au reacţionat. Au luat totul ca atare şi asta a fost.
– Iar după ce m-ai născut aţi plecat şi gata…
– Exact.
– A cui a fost decizia de a renunţa la mine?
– A mea. În totalitate.
De ce nu purta pălărie? Faptul că era descoperită făcea să sune totul puţin mai adevărat decât era. Un grup de italieni făceau poze în faţa Operei. Un gunoier în uniformă verde fosforescent schimba pungile cu unele noi mirosind a dezinfectant. Un copil de vreo doisprezece ani încerca să vândă brelocuri de chei în forma Turnului Eiffel. Era probabil român.
– Ne-am întors în Paris. S-a oprit o clipă pentru a-i strecura o bancnotă amărâtului între degetele murdare. Nu ştiu dacă m-a uimit sau scârbit gestul.
Apoi a continuat, ştiam că mi-a măsurat reacţia subtil ca un animal de pradă ascuns între ierburi.
– Închipuie-ţi Parisul acelor ani. Toate marile fantome erau încă în viaţă. Picasso, Ionesco, Eliade, Sartre, Camus, Cioran şi zeci alţii. Toţi aici.
– În timpul ăsta eu mâncam cu porţia din preafericita îngăduinţă a comunismului. Închipuie-ţi România acelor ani, cu cozile la pâine, una pe cap de familie, boem, nu-i aşa?
Erai copil, aproape inexistent, de ce-ţi mai pasă?
Cerul a tremurat uşor ca imaginea de la televizor pe timp de furtună. A întins un picior pe sub masă. Din comoditate. Un trecător a călcat o vrabie moartă cu călcâiul pantofului. Maţele i-au ieşit afară, moi, râmoase.
Şi-a scos o ţigară, extrem de subţire şi a aprins-o în poala aerului. Fuma cu eleganţă. Şi încă un gând fulger de-a-i scoate ochii şi limba şi-a le arunca hrană şobolanilor. Nu-mi plăcea că fuma. Deloc.
– Ţi-a făcut plăcere când ţi-a tras-o?
A zâmbit din profil lăsând fumul să irite pielea acelei zile.
– Nu mai reţin. Nu am fost violată oricum. Era o cameră mică, ştii cum sunt apartamentele în România…cu carpete pe pereţi, ticsit de mobilă şi flori artificiale.
– Nu trebuie să-mi descrii. Am trăit în apartamentul ăla. Îmi amintesc perfect. Ce…ce căutai acolo? De ce el?
Toate întrebările pe care i le puneam păreau să-i aduca acel râs epuizat, amar şi indiferent.
– Căutam declansarea, Michel, asta căutam, iar el a fost oarecum la îndemână. O întâmplare. Iar întâmplarea stă acum în faţa mea şi-mi cere explicaţii.
– Nu-ţi cer explicaţii, vreau doar nişte amănunte. E greu?
– Nu. Apoi a adăugat privind la buzele mele. Pentru tine?
– Nici pentru mine.
– Înainte să plec i-am spus că numele tău este Michel. Şi se pare că n-a avut nimic împotrivă.
Ce puteam să fac? Să-i sar la gât şi s-o acuz de toate răsuflatele chestiuni de care mă privase? Să-i cer socoteală? Să-i stârnesc compasiune? Nu. Nu. Câteodată simţeam nevoia să-i mulţumesc pentru că m-a abandonat. Că mi-a făcut neaşteptata favoare de-a mă desăvârşi într-un dezaxat. Iar dacă i-aş fi declarat c-o urăsc ar fi fost chiar mai banal decât actul de-a fuma pe care îl executa. Tot un fel de calorifere reci, frigider aproape gol cu ţânţarii juisând în piele, firmiturile de pâine de sub masă, hainele ude din balconul fără geamuri, furtunul de la maşina de spălat, verde, cu capătul rupt, maşina de cusut acoperită de pături, bătăile cu miros de alcool până la îngenunchere, praful în straturi, fereastra crăpată, figurinele de ciocolată din vitrină ţinute pentru decor cu staniolul ţipător colorat, vechi de nouă ani, nemţeşti, fascinante, intangibile, cam aşa putea defila burta grea a urii prin faţa ochilor ei nefiind nevoie s-o recunoască. Cineva vindea „Le Parisien” printre mese. Nu ştiu dacă femeie sau bărbat. Vroiam să schimb nişte acuarele senzitive între ele, să fac turul atelierului, suspectându-i fiecare colţ de adulter, cu scalpul tras peste ceafă intonând o arie galbenă, regalitatea sipetului fără limbă de ceas. Şi acea conversaţie cu trupul lung şi cenuşiu atârnând spânzurat între spaţiul ce-l formau ceştile noastre de cafea pe faţa de masă. Mă îneca gustul greu al unei bucăţi de lemn arse, căldura îşi freca sânii de respiraţia mea într-un carusel strănutat de volane, eram viu în afara graniţelor unui posibil vis, viu cu venele împletite în cozi la marginea trunchiului ei nemişcat şi nu aveam privilegiul de-a-mi întoarce privirea de la ea, nu aveam privilegiul de-a o nega. Dar o uram, nu exista îndoială şi faptul că o uram ţinându-mi-o aproape, era halucinant.
Şi-a dus mâna la tâmplă întâmpinând cu vârfurile degetelor o peliculă fină de umezeală. Cred că era rece, o transpiraţie rece care îţi dădea frisoane. Nu a părut s-o confirme, dar nu era nevoie. Încă o dată şi-a mişcat picioarele pe sub masă, cor eteric de două-trei corzi de vioară plesnite de boarea muşchilor,epiderma lichidă a fustei senzualizând porii lăptoşi ai membrelor.
– Vrei să ne plimbăm puţin, am întrebat-o.
Căldura sonoriza pe frecvenţe tot mai acide, vroiam curentul pios format de trup în mişcare, un iulie noduros, călărind umerii fierbinţi ai trecătorilor, noi printre ei, fără deosebire, aceeaşi construcţie exterioară, două instituţii, ambele începând cu aceeaşi literă, puţin mai de sus însă. O suspecie. Surspecie. Aspecie. Mă gândeam la dezexistenţă, nu la existenţă sau inexistenţă, dar la dezexistenţă, poate se învecinase şi cu felul în care se ridicase de pe scaun pentru a mi se alătura. Maman ca un şnur, având ceva din durerea unei frânghii mizând pielea, întinsă pe inorogii geometrici ai orizontului, orele de desen cu tabla neagră în faţă, cu punctul de cretă albă în mijloc. Traficul era agitat pe bulevarde, ne-am oprit la unul din semafoarele intersecţiei. Am vrut să trec pe roşu la un moment dat, un taxi a cotit în viteză, pe neaşteptate din partea dreaptă, iar ea m-a apucat de cămaşă trăgându-mă înapoi pe bordura trotuarului. Nu ştiu, m-am uitat la ea cu un zâmbet venit de nicăieri, aproape levitat până la mine. Cred că fusese mai multă păsare în gestul ăla decât în toată viaţa ce se scursese până în acea precisă clipă. Degetele i-au alunecat pe spate, a vrut să se apropie de mine, i-am sesizat intenţia corpului, însă a rămas pe loc. Iar când lumina semaforului s-a schimbat în verde şi grupul de pietoni a demarat pe şosea, mi-a cuprins mâna cu a ei până am ajuns de partea cealaltă unde i-a dat drumul. Am luat-o spre Trinite, lăsând în urmă Opera cu crenelurile racolate de blitzul aparatelor de fotografiat, privirea căzându-mi lung pe curbele moi ale mersului ei, un picior în faţa celuilalt, rar, de parcă ar fi intonat definiţia originară a plimbării. Balcoanele din fier forjat îşi unduiau fălcile la zece-douăzeci de metri deasupra noastră, femeile treceau mirosind a Dior şi Chanel, a săpun sau transpiraţie, lumina devenise îngreţoşată aplecându-şi chipul peste coroanele rombice de arbori, s-a uitat la mine fără să-mi spună nimic cu o expresie ca miezul nucii atunci când îi dai voie să alunece în voluptatea unui pahar cu miere. O căutam. Era lângă mine şi nu făceam decât să o caut, dând la o parte cu braţele crengile ce-mi apăreau în cale, cu vreascurile trosnindu-mi sub picioare, ud de ploaie, cu pneumonia agăţată plămânilor ca un accesoriu, un semn, o urmă de pas mărimea 37, zvâcnetul epuizat a două ovare de printre vietăţile sălbatice ascunse în scorburi, n-ar fi trebuit să fie greu, maternitatea fiind natura, nu, n-ar fi trebuit să fie. Şi iarăşi cu gândul vătămând dezexistenţa, eu mă întorc la tine, maman, eliberez saloanele lui „vivre”, las câmp vacant măselelor de lună, dezexistenţa neincineratului meu trup trăgând cu unghiile de strigoiul-uter, cine mai ştie drumul întoarcerii acasă, acestea sunt basmele din care n-am învăţat nimic şi mâncarea caldă din groapa farfuriilor terminate înainte de vreme. De parcă ce-mi trebuiau mame dintr-acelea ţinându-te de guler în prima zi de şcoală, mame ciudate care te învaţă să mergi, care-ţi dau cu linguriţa, care te leagă la şireturi. M-am uitat la ea, leneşă în plasa după-amiezii, albă de alb albind sprâncenele oraşului cu neîntrebatul bust-torace, valsau anume celule prin ea, i le zăream prin ţesutul cărnii, straussiene la modul parizian, nu ştiu ce o atunci, dar o- şi nici numele păsărilor ce-şi salvau umbra cu rugul ciocului la vreo câţiva metri de noi, în aer.
S-a oprit la colţul rotund al unei străduţe, foarte pe bordură, ca şi cum s-ar fi pregătit să-mi declare ceva, de fapt alternând între o extremă şi alta, fără a putea defini consitenţa fiecăreia dintre ele.
– Aşa aş termina-o cu tot, a zâmbind printre cuvinte. Aşa…aş vrea voinţa de-a nu te mai vedea deloc, niciodată, Michel…
Mi-a îndoit colţul gulerului, apăsându-l cu manichiura. Un individ a trecut pe lângă mine şi neavând loc pe trotuar, şi-a frecat cotul de spatele meu. O bătrână îşi trăgea căruciorul cu alimente după ea, şchiopătând pe sub rochia veche de treizeci de ani. Vedeam viermii ce urmau a-i muşca din carne după moartea-i. Erau toţi în ţinută de gală. Toţi cu flori la butoniere. Mama a îngenuncheat-o cu o privire nu neaparat dispreţuitoare. Şi-a închis pentru două clipe pleoapele când bătrâna a ajuns în dreptul ei şi a venit în braţe la mine în încercarea de a evita contactul fizic cu respectiva. Şi-a lăsat osul nasului să-mi traseze gâtul, prin vene, transparent, neverosimil. Apropierea. Enciclopedia nescrisă a atingerii. Pe silabe. Ma-ma. Încă o dată. Ma-ma. Probabil exista un pământ, pământul crescutului ei păr la gândul maxilarelor mele, încolorat pe dinţii şevaletului, să poarte nume de la efemer la oleandru.
– Nu regret nimic.
Nu ştiu de ce a afirmat asta, în acelaşi timp nu era în discordanţă cu ceea ce tăceam.
– Ce-ar fi de regretat în final? Diferenţa dintre viaţa pe care o trăiesc şi viaţa pe care nu am trăit-o sau viaţa pe care ar fi trebuit s-o trăiesc…iar diferenţa, este vreo diferenţă? Şi-a ridicat o bucată ondulată din păr cu spătarul degetului arătător. Oscila între talent şi plăcere. Între ele două stătea vâna paralelismului ei cu apartenenţa.
Precum tot restul, restul în sine era intrus, îi spuneam de începutul alfabetului cu literele vătămate ca-ntr-o limbă care nu începea nici de la stânga, nici de la dreapta, în care mijlocul era final şi infinitul neconceput. Trecătorii intraseră în pungi de gripă, numai ea să-şi mai lungească parte de om pe claviatura cu care o aşteptam încă, eliberat.
– Ce vrea oraşul ăsta de la mine? Dece n-aş putea pleca? De ce îi datorez şi ce îi datorez?
– Întoarcerea, maman. Plăteşti tributul propriei tale întoarceri, al propriei tale reconfirmări. Ai ales să închizi uşa după tine.
– Ia-mă cu tine.
– Unde?
Mi-a sărutat buzele, i-am imbrăţişat limba cu ele.
– Nu ştiu. Undeva unde a trăi nu e obligatoriu. Poate. Am putea face un copil, Michel. Fiul tău. L-aş creşte. I-aş citi poveşti înainte de culcare.
A suspinat între delir şi o tristeţe vulgară. S-a agăţat cu pleoapele unghiilor de fermoarul pantalonilor mei. Suculent. Cuprinzându-mă. I-am expirat pe marginea auzului, cu porţile rămase să se inalţe până la nerăbdare. Iar acel fapt, acel fapt că eu vroiam, că lucram cu bucăţi de membre pe embrionul verbului „a vrea”, cât o scria, tot mai poem, cât o răsucea pe degetul din mijloc, neîngăduit şi potent. Am luat-o de mână şi am tras-o după mine pe partea cealaltă a trotuarului. Tocurile i s-au izbit de dalele de piatră împungând pământul toreador.
– Dă-mi un timp, mi-a spus cu voce tare. Şi dezbracă ceva din tine. Dezbracă-ţi măcar umbra. M-am săturat să mă vinzi unor apogeuri străine. Culmile pe care nu sunt acasă…Ce uşor îţi este, nu-i aşa?
Aproape că-mi striga acum. Egoism imaculat sau întârziatele leagăne?
Toate întrebările au răspuns, bineînteles, mai ales culminantul „nu ştiu” înspre care ai rămane chiar îndrăgostit. Nu ştiu. Sau atoateştiinţa, lumea nefiind nimic altceva decât creaţia creatorului, creatorul nefiind decât lucrarea propriei sale conştiinţe. Singura. Numele tău, slăbiciune. Imperiile desălbăticite ale slăbiciunii. Femeia cu nume „maman”. Cel care nu mai vine. Cea care va pleca. Peste gurile închise, închiderea.
– Tu nu ştii să trăieşti în altă parte, maman.
S-a oprit pe arcuiala moale a sprâncenelor. O jumătate de soare i se împrăştiase pe diagonala trupului, trecând-o din alb la variaţiuni ceva mai intangibile.
– Dovadă că sunt, am adăugat. Dovadă că nu regreţi. Dovadă că nu vii. Crezi că dacă te-aş chema, ai veni? Până şi rostul acestor filosofii, maman…care dracu’ e rostul acestor divagaţii?
A vrut să mă atingă însă m-am dat la o parte. A zâmbit într-un fel. Nordic.
– Nu e un rost. Nu e vorba de sens. E doar imposibilitatea de a alege între poezie şi moarte. E doar această indecizie.
Nu ştiu dacă vroiam s-o contrzic şi iarăşi dacă are fi avut vreun rost. Eram scârbit de propria-mi enervare. Între extincţia mea şi a ei, atunci, acolo, aş fi ales-o pe prima măcar pentru a smulge penele noţiunii de „alături”.
Dar poate se gândise la moarte în ziua aceea, poate se gândise că exista posibilitatea ca moartea să vină în acea zi, astăzi, poate că vâscoza albă nu era certitudinea vieţii ci incertitudinea ei. Şi de ce n-ar fi fost firesc acel sânge răsturnat pe sânii ei, de ce n-ar fi fost fireşti şobolanii mestecându-i bucăţelele de carne? Până la urmă rutina nu se instala, rutina era deopotrivă cu ea şi cu mine, indiferent de zi, anotimp, viaţă sau lume, iar apariţia morţii, atunci, acum, între noi, ar fi fost iminenta confirmare. Rutina confirmărilor. Gustul ei stricat, nesănătos, indolent.
Şi eu, vomând pe propria-mi inocenţă, copil lucid cu gura larg deschisă între înger şi drac. Iar mama în faţa mea, în dureriile facerii, cu crampele strivite între dinţi. Încă puţin. Încă puţin. Îi văd capul. Oamenii s-au aşezat doi câte doi cu coroana între ei, garoafe şi crizanteme, crucile de deasupra icoanei, vălul negru şi cuiele în lemn. Greutatea normală, oasele alungite, unghiile mov, încă o dată şi gata, păianjenii pânzelor de transpiraţie, mai rezistă puţin, haide, femeile-au început să plângă-n batiste albe brodate cu flori, fanfara s-a oprit, preotul a deschis Biblia la o pagină pe care următorul născut o va scrie.
S-a aşezat pe-o bancă între două tentative de ofilire, cu pielea întoarsă pe partea cea mai fină, aproape transparentă. M-am lăsat pe genunchi în faţa ei şi i-am sărutat rotula, după care mi-am sprijinit fruntea de ea. O luăsesem de mână în dezexistenţa care mă vizitase mai devreme, îi făcusem cunoştinţă cu ea. Nostalgizam la pasiune. Ca şi cum te-ai gândi la copilărie. Ca şi cum te-ai întoarce la primul fior şi l-ai lua în braţe cu turbare. Pasiunea. Cea care îşi pusese pantofii, pălăria, mănuşile şi se-ntorsese acasă. Acasă fiind locul în care n-aş fi putut ajunge. Acasă nefiind peste mări şi ţări, acasă fiind locul pe care l-ai lăsat în urmă, pe lângă care ai trecut şi care nu te-a cuprins, nerecunoscându-te. N-o mai simţeam fizic lângă mine şi palma pe care şi-o lăsase pe părul meu era inexistentă. Dacă aş fi rostit „mama”, nu mi-ar fi răspuns. Pentru că nu era cu mine, era doar acolo. Acolo. Iar dacă era acolo şi nu aici, faptul că se găsea în viaţă, moarte, acea lume sau alta, nu mai avea nici o importanţă. Pasiunea. Simplitatea udă, esenţial umană a pubisului dintre picioarele ei, crusta sfârcurilor, încheieturile sfărâmate, falsa libertate, evadând din propria-mi cuşcă în cealaltă. „Dezbracă-ţi măcar umbra” îmi spusese. Dar maman, sunt mai nud decât poţi atinge, mai adânc decât poţi săruta.
M-am ridicat. Poate a crezut că mă voi aşeza lângă ea şi posibilitatea ca ea să mă vrea încă, m-a crucificat. Îmi vedeam reîntoarcerea dinainte să fi plecat. Drumul. Prizonieratul. Ce simplu ar fi fost să o scot vinovată. Ca şi cum aş fi putut crede întradevăr că efectuase această naştere, ca şi cum aş fi putut crede că ea a fost la origine. Mama. Nu. Vinovatul eram eu. Mă făceam vinovat de propria-mi creaţie.