Mergand mai departe pe lista celor mai bune filme de anul trecut, am dat de Big Fish. L-am vazut recent. Cu o seara inainte il vazuse un prieten, care fusese enervat la culme. „Mai,” imi zice, „nici filmele lui Lars von Trier nu m-au enervat in asa hal. E o porcarie. Tot astepti sa se intample ceva si nu se intampla nimic. Il vezi pe un om ca e pe moarte si imediat dupa aia il vezi povestindu-i copilului, cu ani in urma, un basm si in loc sa ne arate ce e mai departe cu batranul, filmul arata actiunea basmului”.
I-am zis, „ce imi spui tu nu-i nimic, stai sa vezi filme de Kusturica!”
Cum prietenul meu e un pic pe genul celor care vor ca filmul sa aiba cap si coada, nu m-am speriat si m-am asezat sa il vad.
Ei bine, e un film foarte frumos!:)
Intr-adevar, un batran (Albert Finney) e pe moarte. Niciodata nu s-a inteles cu fiul sau, pentru ca de fiecare data cand povestea ceva din viata lui, povestea era incredibila.
Cat fiul era mic, ii asculta vrajit minciunile. Numai ca fiul crescuse, avea acum treizeci de ani, se mutase din locul natal, un orasel din Alabama, acum locuia la Paris, unde lucra la un ziar. Casatorit, astepta un copil.
Alta generatie (situatia din Les Invasions Barbares), cum sa se inteleaga generatiile intre ele?
Ei bine, cum tatal e intr-o faza terminala cu cancerul, fiul vine impreuna cu sotia lui sa isi vada parintii. Si incearca sa descopere care a fost de fapt viata reala a tatalui sau.
E foarte greu, pentru ca orice povesteste tatal devine imediat fabulos. Si fiul se enerveaza tot timpul, generatia lui e pragmatica si nu are timp de imaginatia luxurianta a batranului.
Care povesteste extraordinar si cu un accent de Alabama care face toate paralele.
Si intr-adevar e greu de grezut tot ce povesteste. Cum a cunoscut un urias care manca oameni si cum l-a imblanzit. Cum s-a indragostit intr-o clipa de cea care avea sa ii devina sotie si cum a lucrat trei ani intr-un circ, ca dresor de lei, ca sa isi cucereasca iubita. Cum s-a salvat intr-o misiune secreta in razboiul din Coreea, aratand poza sotiei unor dansatoare surori siameze din Coreea de Nord si povestindu-le cat de mult isi iubeste sotia, cat de mult vrea sa fie inapoi la ea, si cat de bine ar fi daca siamezele ar fugi impreuna cu el in America.
E greu de crezut, dar fiul e razbatator si nu se da batut. Si incet cu incet incepe sa afle tot mai mult din viata reala a batranului.
Dar se intampla ceva interesant. Pe masura ce afla, fiul se cufunda si el in legenda. Si se lupta sa gaseasca realul, dar nu poate, mereu ajunge la legenda.
Acum cateva zile am vazut o expozitie, Modigliani dincolo de mit. Un mare pictor in biografia caruia te lovesti la tot pasul de mit. In copilarie, bolnav de tifos, a avut o viziune, ca va deveni pictor. A fost regele boemei pariziene. A fost iubitul, la un moment dat, al Annei Achmatova. A murit de tuberculoza la nici patruzeci de ani, iubita, Jeanne Hebuterne, s-a sinucis de disperare a doua zi. Era gravida in luna a saptea.
Si expozitia merge pe ideea ca pentru a-l cunoaste pe Modigliani cel adevarat trebuie sa ii cunosti opera. Dar picturile lui, de un hieratism aproape bizantin, cu ochii aceia abia schitati dar care ne transmit o mare de ganduri, cu nudurile lui care celebreaza erosul cum nu l-a celebrat nimeni, cu bucuria si caldura tonurilor lui de negru, de rosu, de albastru, de oranj, cu busturile sculptate de el, imbinare fantastica de Brancusi si de Giacometti, toate de fapt te cunfunda si mai mult in legenda. Vai ce tablou extraordinar este cel al Hannkai Zborowska, cu zambetul ei enigmatic, oare ce o fi simtit Modigliani in sufletul lui cand a pictat-o?
Sunt persoane unde singura masura de viata este legenda.
Iar batranul din film isi traise viata atat de pasionat, incat orice i se intamplase nu putea fi decat fabulos. Lucruri pe care altii le-ar fi trait normal, omul asta cu suflet mare, traise intens, pasionat, si atunci totul devenise la el exceptional. Asa era si uriasul existase. Sigur, nu manca oameni, era un soi de salbatic care speria lumea, si singurul care avusese curaj si suflet sa ii vorbeasca fusese el, eroul nostru. Sigur, siamezele coreence erau siameze numai pe scena, dar eroul nostru daduse de ele cand lupta in Coreea si le convinsese sa vina cu el in America. Si piticul exista, un soi de pitic-clovn-patron de circ cum numai Danny de Vito putea sa fie.
Si o clipa, fiul are impresia ca a prins un fir din viata reala. I se pare ca a gasit o amanta a tatalui. Si se duce sa vorbeasca cu ea. Ei bine, si atunci afla adevarul. Afla ca femeia aceea il cunoscuse pe tatal sau cand ea avea 8 ani, iar el 18, si il asteptase o viata intreaga, si il iubise o viata intreaga, dar tatal isi iubise prea mult sotia si nu o inselase niciodata.
Si atunci fiul intelege ca legenda era adevarata.
Si tatal poate sa porneasca linistit in ultima lui calatorie, spre raul cel adanc, printre pestii cei uriasi, asa cum vazuse el de mult, in ochiul de sticla al batranei vrajitoare.