Privita in ansamblu, mandra noastra urbe arata ca o vaca baltata. Constructii vechi, mai mari, mai mici, blocuri inalte, ultramoderne, cartiere de blocuri muncitoresti, strazi mai late, mai inguste, intortochiate, fara plan, totul la intamplare. La periferia periferiei, la aer curat, departe de lumea dezlantuita, au aparut cartierele de vile ale alesilor sortii. Fiecare ales a tinut neaparat sa sucombe capra vecinului. Intr-o zi, ajungand si eu pe-acolo, ca intr-o expeditie la Paris, m-am holbat printre uluci. N-am vazut nici o capra. Le-or fi omorat pe toate? Unde sunt cei de la protectia animalelor?
In alte parti, cum ar fi in cartierul Crangasi, peste acoperisurile micute ale caselor vechi, se inalta, obraznice, cateva vile, sfidand si blocurile ceausiste din zona. Talmes-balmes arhitectonic. Parca tot mai mult imi plac vechile casute cu pomisorii lor, cu cei cativa butasi de vie, cu poezia unor vremuri mai stabile, poate.
Ma aflu in Crangasi, pe strada Nicolae Filimon. Stanga: blocuri; dreapta: case si vile. Cred ca ciocoii vechi sant toti oale si ulcele, in schimb, ciocoii noi… cu toata forta, inainte!
O vila alba si fudula, cu o curte mare, e a unui fost ministru al sanatatii. Alta, galben-portocalie, cu terasa rotunda si garaj la subsol, cica apartine marelui manelist Vali Vijelie. Dupa colt, mareata si cu multe brizbrizuri, vila unui afacerist cu azotati; ce daca analfabet, cum spun invidiosii, domnia-sa intra la ministru ca la doamna mama a sa.
Amica mea nu raspunde, n-o fi acasa. Cainii lui Mitica ma simt de departe si ma inconjoara cu afectiunea lor plina de noroi pe labute. Ma simte si Mitica. Iese pe portita si ma saluta. “Doamna trebuie sa vina de la piata. Asteptati putin.”
Mitica nu lucreaza nicaieri. Momentul cel mai fericit al vietii lui e toamna, cand culege capsunica de la cei cativa butasi si face vin. Numai nevasta-sa lucreaza; e vanzatoare la un mic chiosc din apropiere. Totdeauna am gasit-o cu ochii inrositi de plans. Au doi baieti mari, cu lumea lor, cu necazurile lor.
Mitica isi lasa capul intr-o parte; e un fel al lui de a-si exprima jena. Face un semn clar frecand buricele degetelor, cum ar numara banii. Ma prefac mirata. “Numa’ zece mii, stiti…” Stiam. Erau pregatiti. Ii dau. Pleaca glont spre birtul de peste drum.
Se-aude un hurducait: trece o caruta. “Fia’eee veechi cumpaaa…” Roscatul si Negrila alearga sa-si faca datoria: latra de mama focului la picioarele bietului calut.
Mai incolo, la capatul strazii, e un parculet si un mic loc de joaca pentru copii. Inainte de alegeri, edilii sectorului 6 au innoit si au vopsit tot, neuitand sa specifice in cadrul gardului de fier: PS6. Nu e nici un copil la joaca, doar o doamna sta pe o banca si isi admira cei doi catei care se invartesc innebuniti in cautarea unui pom. In lipsa acestuia, se multumesc cu picioarele leaganului.
Ia te uita! A cata oara au inlocuit leaganul? Doar vazusem cu ochii mei, asta-vara, miaza-mare, cand cei cu fiare vechi l-au dezmembrat si l-au pus in caruta!
Coana Marioara sta jos pe treptele de la intrarea in bloc. Trage din tigara. “Sunt singura, singurica! De cand a murit barbatu-meu, acu’ se face anu’, n-am cu cine schimba o vorba. O sa ma gaseasca vecinii moarta-n casa!”
Trece, spre piata, bunica lui Denis. Se opreste sa-si planga necazul. Fiica ei a ramas fara serviciu, in Italia. A avut grija de o batrana, acum batrana a murit si trebuie sa caute altceva. “Nu, nu vine in tara. Ce sa faca? Acolo castiga 500 euro pe luna.”
Se-ntoarce Mitica de la bere. Mai vioi, mai vorbaret. Cum e posibil sa i se impleticeasca limba din zece mii?
“N-a venit? Ia uitati-va! Viine! O ve’eti? V-am spus io ca vine!” Isi lasa capul intr-o parte. Oare o sa-si frece iar degetele?
Ce lume! Parca totul a incremenit! Cu astia, nici sa platesti, nu poti s-o pui de-o revolutie! Cu Mitica primar? Coana Marioara la culte?
Roscatul imi face cu ochiul. Cred ca simpatizeaza cu anarhistii. Mai Roscatule, mai!… Las’ ca vedem noi, gasim noi un os de ros si pentru tine, mai Roscatule…
