De ce se feresc fluturii de mine,
Si nu se iubesc toti pe pielea mea,
Spre cele doua emisfere ce le port
Pe piept, ori pe buzele mele,
Acestea, care tot cumpara cuvinte
Cu miere, ca sa-i ademeneasca.
Stiu ca se iubesc pe alti sani,
Pe frunzele etichetate de soare,
Pe ziarele vandute de vant
Sau in gandul emigrat cu colac
De salvare, spre sufletul meu.
Nu i-am invatat sa ma iubeasca,
Le-am tradus doar, crezul meu
Pe limba lor, iar ei
Ma miros in culoare
Ori ma respira ca pe un zbor
Taiat de la glezne.
De ma vor chema fluturii la ei,
Sa ma stranga-n pumnul lor,
Am sa lacrimez de-atata culoare,
Mi se vor umple ochii de-atata zbor
Si le voi cadea la picioare.
Ma voi darui sa ma cante
Cu bratele lor, vioarele lor,
Cazuta peste genunchii cu care
Ma impartasesc cu iertarea.
Deosebit de intersanta tema zborului, la distinsa autoare Monique DINCA. Apropierea fluturilor de trupul feminin, incercarea legendarului Icar de a zbura, sunt fenomene care ne anima in permanenta, spre telul ajungerii undeva mai sus, spre inaltimi pe care le visam, si la care ajungem uneori doar cu gandul. Omul este fiinta care a reusit totusi sa zboare, construindu-si nu numai visuri, ci si aparate, cu care spera sa ajunga pana la stelele cele mai indepartate.
Desigur ca poetii raman ,,zburatorii” cei mai frecventi, ce in creatiile lor ajung mult mai departe de spatiile stelare, si intra in adancimile sufletuli uman, mult mai profund decat infinitul universului. Zburati in continuare, distinsa Monique DINCA, spatiul poetic este foarte vast.Personal va doresc numai SUCCESE.
Cu cea mai inalta si sincera pretuire,
Mihai LEONTE.