„Exista doua feluri de a imprastia lumina: sa fii lumanarea sau sa fii oglinda care o reflecta” – spunea Edith Wharton. Exista de asemenea doua ipostaze in care sufletul poate capta lumina: sa fie generatorul insusi de incandescenta sau sa fie mijlocitorul altor suflete catre lumina.
Cine esti tu, cine sunt ceilalti, cine suntem noi, insetatii de aceasta lumina? Ce ne apropie si ce ne diferentieaza? Spre ce tind sufletele noastre?
Eu m-am nascut ca si tine din zborul a doua suflete iubindu-se, am descoperit mai apoi ca traiesc ca si tine in lumina, am inceput sa iubesc florile, oamenii, si le-am daruit lumina din sufletul meu.
Nu mi-e frica de intuneric, – mi-am zis, noaptea nu e decat o culoare! Apoi am cunoscut alte si alte culori: copacii cu sufletul verde, cerul pictat in albastru, marea cea cu suflet de astre linistite. Mi-am coborat ochii inspre pamant si am vazut culori intinate, suflete parca cersind ori altele tot invinetindu-si cugetul. Unele culori erau pictate atat de intens in neputinta!
Dar cine sunt acestia, uitatii de lumina? Mi-am zis ca sunt actori, actorii de culori.
Spectacol de zile mari, o distributie de exceptie! Am profitat ca intrarea era libera, lucru destul de rar in zilele noastre si m-am asezat sa savurez spectacolul. Sufletul mi-a tresarit uimit inca de la inceput: doua suflete maronii cerseau, uneori li se invineteau buzele si fata de durere, trupurile lor lacrimau dintr-un izvor nesfarsit de suferinta; se imbulzeau pana si secundele, nebune, sa le chinuiasca cu fel de fel de intepaturi, fie de ploaie fie de frig. Alte suflete in mov inchis sau bej isi pictau singure destinul, in dreapta si in stanga lor, prinse in mirajul banilor si castigului. Trecatori ai nepasarii inchideau ochii la suferinta parca ar fi fost convinsi ca aceast tablou nu se potrivea galeriei de arta a secolului nostru.
Nepasarea e o inconstienta, o iresponsabilitate, – am strigat eu revoltata. Aceste culori au nevoie de penelul nostru, de ajutorul nostru! Cuvintele nu aveau ecou decat un sufletul meu. Culorile acestor suflete nu ma primeau in lumea lor, ma incatusasera intr-un singur loc de unde nu ma puteam misca. Tot mai multe culori se intinau intre ele, se imbranceau, se jefuiau, o culoare a ucis alta culoare.
Aceasta nu-i lumea mea, – mi-am zis, aceste culori nu-mi sunt surori. Dar cine sunt acesti actori? Si-au indepartat mastile de pe chipul lor si am descoperit oameni.
E cu neputinta, – mi-am zis, incercand sa dau o alta interpretare, sa neg realitatea. Totul a fost o incursiune in lumea artei, a culorilor! Uneori pentru a desavarsi o lucrare de arta trebuie sa ucizi culorile intre ele, sa le faci sa lacrimeze, sa le atati furia spre expresivitate. Una este arta, alta este viata reala, unele sunt culorile, altii sunt oamenii. Spun un neadevar, da, dar trebuie sa ma consolez cu asta. „Cea mai obisnuita minciuna e aceea pe care ne-o spunem noua insine” – spunea Nietzshe, o afirmatie intru totul adevarata.
Da, realitatea e alta, sau poate ma ajutati voi sa o inteleg! Cred ca sunt lucruri care ma marcheaza pe viata..sau poate care se identifica cu fiinta mea. Uneori simti prin sufletul altei persoane, uneori sufletul te transpune unei alte identitati.
Noi suntem aceia nepasatori, noi suntem aceste culori! Acesta e unul din tablourile genialului secol in care traim. Sa ai o minte stralucita e un atuu dar sufletul creeaza o societate. Sufletul creeaza suflete = Societate.
