http://www.intarttiles.com/robertekennedy.htmE 15 septembrie. Suntem în cancelarie. Auriul soarelui de toamnă cernut prin reţeaua spumoasă a perdelelor are efecte magice: îndulceşte asperităţile chipurilor, aprinde sclipătul unei broşe obişnuite, înviorează culorile stofelor. Printr-o fereastră deschisă, un snop de lumină blondă cade razand pe uşă, prinzînd ca într-un reflector chipul celor ce-i trec pragul.
Suntem încordaţi căci zvonuri contradictorii circulă de-a valma: „se face grevă’’, spun unii; „nu, nu se face, s-au înţeles cu reprezentanţii noştri’’, susţin alţii… Cu ochii verzi ca iarba cruda, d-na Elvira ne fixează atent. Cuvintele ei cumpănite şi precise ca un bisturiu separă cu francheţe „apele’’:
– La ora 9 ne întîlnim la Inspectoratul Scolar; de acolo, pornim într-un marş de protest. Cei ce doresc să ni se alăture, chiar dacă nu sunt membri de sindicat, sunt bine primiţi.
Cu glas strecurat-preventiv, directorul noastru intervine:
– Am şi eu o dorinţă – spune el cu modestie calculată-, să nu fiu lăsat chiar singur. Stiţi, în curte sunt 1500 de elevi şi părinţi (cifra mă înfioară: prea seamănă cu cea de la Beslan!)… Aceia dintre Dvs., care doresc sau care nu sunt membri de sindicat, să rămînă.
‘’Care doresc’’!
O.K., sunt destui care doresc…
Care încep: ’’vai, se poate? cum să vă lăsăm singur?’’ (nu contează că au fost de acord şi au semnat pentru grevă) sau se întreabă în gura mare (căutînd priviri aprobatoare): „are dreptate, săracul, ce să se facă el singur?’’ (nu contează nici că Lucia, după ce şi-a dus fetiţa la scoala din centrul oraşului unde a găsit un afiş mare cît roata carului pe care scria Grevă şi un director care le-a explicat situaţia creată ne-a spus satisfăcută că „mai peste tot e grevă’’).
De fapt, avea dreptate. „Mai peste tot’’, se potrivea cu situaţia de fapt – şi în cazul nostru. Pentru că în drum spre Inspectoratul Scolar am constatat că suntem doar 30 de profesori dintre care 12 nu erau membri de sindicat, fiind profesori tineri, suplinitori…
Lucia
„E grevă mai peste tot’’, repetă Lucia cu ton satisfăcut, în pragul cancelariei.
Nu mă las înşelată de ton. O cunosc prea bine ca să nu observ că emite doar o constatare. Ştiu că oarecum zbaterea noastră îi este indiferentă. Are relaţii suspuse şi financiar este mult deasupra noastră: tatăl ei domneşte peste pădurile munţilor din jur. Elegantă, suplă, cu bijuterii şi haine scumpe, emană siguranţă, dar nici asta nu mă înşeală; e o siguranţă falsă, izvorînd din luciul suprafeţelor de care se înconjoară…
Ceilalţi colegi au plecat; mă grăbesc să-i prind din urmă şi în drum îi spun Luciei:
– Haide, nu vii cu noi ?
Lucia mă priveşte în faţă. Tînără, cu trăsături clasice, cu o cască etanşă de păr negru încasetîndu-i ochii noptatici, se doreşte a fi o frumuseţe. Şi chiar este socotită aşa de către cei care nu-i sesizează pecetea aparte pe care o dă cuiva rapacitatea aceea de animal de pradă, numită cruzime. E conştientă de ea şi chiar reuşeşte s-o camufleze perfect numindu-şi cruzimea sinceritate.
Cu sinceritate îmi şi spune:
– A, nu dragă. Nu servesc.
Cunoşteam replica. O auzisem cu ocazia inspecţiilor şcolare din anii trecuţi… În astfelde ocazii, toţi aveam emoţii. Doar ea, nu. Şi tot doar ea cu o precizie de ceasornic dispărea (cu dispensă medicală) în perioada inspecţiilor.
Plec. În urma mea, Lucia rămîne în cancelarie între două sclipiri discrete de opal (două pietre veritabile, la gît şi inelar) şi mireasma fumigenă a unei ţigarete de calitate .
Omul complementar
Pe drum către miting observ o ciudăţenie: dintre toţi colegii nostri, printre noi, sunt doar cîţiva bărbaţi. Mai exact, patru. Ajunşi la miting îmi revine curajul: suntem destul de mulţi, deşi cu o zi în urmă „se auzise’’ că nu se face grevă.
– Dezinformare dragă. Asta a fost. Să vă spun ce-a fost ieri – continuă d-na Elvira. Ne-au chemat pe toţi liderii sindicali de unităţi, aici, de la ora 9. Şi ce credeţi ? Ne-au ţinut în picioare pe hol, pînă în jurul orei 14. Majoritatea dintre noi – femei. Ei, liderii judeţeni – toţi bărbaţi şi toţi înăuntru, pe scaune, „deliberau’’. Din cînd în cînd mai ieşea cîte unul şi luat la rost de noi, întrebat ce se petrece acolo de durează atît de mult, ne răspundea că…studiază situaţia creată. Că e fără ieşire. Că trebuie să acceptăm oferta guvernului, chiar dacă de fapt e o mărire de salariu de doar 1,4 %, căci cu atit rămînem dacă se scad sporurile, dirigenţia şi indexarea. La întrebările noastre: „Si pe noi nu ne întreabă nimeni ?’’, „De-asta ne-aţi chemat aici, să simulăm democraţia?’’, se topeau înăuntru. Abia după prînz au ieşit să ne spună că au acceptat propunerile guvernului. De necrezut! Cu noi acolo, obosite de aşteptare, neconsultate şi indignate, au făcut ce-au vrut ei! Ei, dar ce-a urmat a fost şi mai şi…
Văzînd ei că vociferăm, ne-au propus să mai stăm să vedem ce votează restul ţării şi… abia apoi să hotărîm dacă facem grevă sau nu. Vă daţi seama?! Adică să stăm să ne rugăm să gîndească alţii în locul nostru…
Oftează şi trage concluzia :
– Suntem un judeţ roşu, asta e ! Acum, că alţii au gîndit pentru noi, suntem aici. Alţii au avut curaj, nu noi. Şi uite aşa, liderii noştri judeţeni sunt şi cu guvernul, dar şi cu noi.
O înţeleg perfect. Şi pe mine mă întristează realitatea „omului complementar’’, omul zilelor noastre. Şi corupt şi cinstit. Si în opoziţie şi cu puterea. Şi cu sindicatul şi cu guvernul.
Către sfîrşitul marşului de protest au apărut şi alţi colegi de la liceul nostru. Întrebaţi unde-au fost, au răspuns senin „la liceu, am făcut deschiderea anului şcolar’’. Cu alte cuvinte, alţi oameni complementari: şi la grevă, şi la servici !
Să fiţi bucuroasă, d-nă Croitoru!
– Să vă spun eu ce sensibili sunt la durerile noastre liderii noştri sindicali – ne spune întristată Maria, în timp ce înaintăm prin oraş în marşul nostru de protest.
Un cer de un albastru ireal, stă agăţat de toamnă în turlele bisericii din centru. De pe trotuare oamenii ne privesc cu înţelegere; n-am auzit nici o admonestare, nici un cuvînt dezaprobator. Rostite cu o dicţie perfectă, cuvintele Mariei ajung la fiecare dintre noi:
– Stiţi că mi-am pierdut mama în iarnă…
Da, ştiam; deşi se străduia să nu se vadă, toată iarna a avut ochii plînşi. Pierderea mamei o afectase profund.
– …Am fost să cer un ajutor de înmormîntare, la sindicat. Cînd am văzut cît este (500 000 de lei), normal că i-am întrebat de ce este atît de puţin. Şi ştiţi ce mi-au răspuns? Să fiţi bucuroasă, d-nă Croitoru, alţii nu au primit nici atît! Auzi, să fiu bucuroasă… gîndiţi-vă, era a doua zi după ce murise mama!
Glasul i s-a asprit, iar ochii i se înceţoşează:
– Numai de bucurie nu putea fi vorba…
Efect de corigenţă?
Între timp, în marşul nostru am trecut de prefectură. De o parte şi de alta ne însoţeau la un pas de noi, jandarmii. Ceva mai devreme m-am mirat văzîndu-i cu bastoanele în mîini. Am întrebat-o şi pe d-na Elvira ce părere are de acest gest. De ce adică, a fost nevoie să le scoată de la centură? Cu toţii eram paşnici. Autoritară, d-na Elvira, l-a fulgerat cu privirea pe cel de lîngă ea. Cînd am ajuns la primărie, respectivul îşi atîrnase înapoi la centură bastonul şi se distanţase de noi.
– Ai observat?, mă intrebă lidera noastră referindu-se la jandarm. Ai văzut ce efect am avut? Cum m-am uitat la el, a îngheţat. Mi-a fost elev, nu învăţa nimic, abia am reuşit să-l fac să spună ceva la corigenţă ca să-l trec clasa! Ceva tot s-a prins de el dacă a avut bun simţ şi a luat distanţă…
Aporia
Poate că, îmi spun, dacă şi guvernanţii noştri ar mai fi trecut printr-un examen de corigenţă, n-am fi ajuns aici. Printr-o asociaţie de idei îmi amintesc însă că Dan Pavel, într-unul din editorialele sale, constata că România postrevoluţionară a fost condusă de repetenţi. Şi aici consider că am ajuns la o înfundătură. Asta ar însemna că înainte de Revoluţie, România a fost condusă de un premiant… Premiantul d-lui Dan Pavel, căci dînsul era atunci responsabil cu pagina ideologică a Vieţii studenţeşti… şi vă daţi seama cam ce aprecieri făcea acolo… Ei şi uite aşa mai descopăr şi analistul „complementar’’ şi înflăcărat comunist şi „îndreptar’’ în drumul spre occidentalizarea politicii româneşti.
Lacrimi de pădure
– De unde are dragă atîţia bani?, întreabă indignată una dintre colege.
– Nu ştiu, răspund cu gîndul în altă parte şi abia atunci întorc privirea să văd cine îi stîrnise indignarea…. Şi m-am lămurit: era Lucia. Intrase ca un meteor în costumul negru de piele bine mulat, ce-i reliefa coapsele frumoase şi talia fără cusur. Fiind miercuri, în locul opalului îşi asortase două pietre de safir, la culoarea azurie a bluzei. Vinerea, deja ştiam, în locul safirului, o pulbere diamantină îi sclipeşte la gât şi pe deget… Lucia tocmai ieşea, lăsînd în urmă o dîră gingaşă de Lancome. Afară o aşteaptă o maşină îndelung admirată de elevi ..
Glasul necăjit mă readuce la realitate:
– Cum, nu ştii!! Nu ştii cât costă o pădure? Enorm, îţi spun eu! Dar dacă eşti în temă, poţi obţine uşor una; ţăranii care s-au trezit cu un asemenea plocon şi care n-au văzut în viaţa lor bani grămadă, se mulţumesc acolo cu cîteva zeci de milioane… Las’că ştiu eu! Ce crezi că ei taie pădurile? Pentru asta îţi trebuie ceva bani… Păi, ei n-au nici cu ce să-şi lucreze pămînturile!
Brusc, îmi amintesc de regretul preşedintelui Iliescu, de-a fi făcut ’’prostia asta istorică’’, adică improprietarirea; şi nu pot să nu mă întreb dacă preşedintele nostru îşi dă seama că nu neapărat micii proprietari sunt cei care ne pun la pămînt pădurile ţării.
– Bine, dar Lucia nu are păduri!, spun revenind la subiect
– Păi, nici n-are nevoie! Nu e tatăl ei stăpînul lor? Vilă în centrul oraşului, vilă de vacanţă, maşini străine… de unde?
Asta ar fi culmea, îmi spun, să taie pădurile chiar cei puşi să le administreze… Nu ştiu ce să-i răspund. Afară deja plouă. În oraşul nostru de munte ploaia vine pe neaşteptate. Îmi iau geanta şi plec. Încă o zi încheiată, îmi spun şi o undă de tristeţe mă urmăreşte. Cele două pietre de safir cu ape clare nu-mi ies din minte. Aveau aşa o limpezime, ca de lacrimi… Lacrimi de pădure?