ACUM.TV

1. Cunoaşterea cunoaşterii

După cum bine ştim, termenul de gnoseologie vine din limba greacă, unde gnosis înseamnă cunoaştere, iar logos lege, în sens de ştiinţă. Cu alte cuvinte, ştiinţa (deci cunoaşterea) cunoaşterii. Gnoseologia cercetează, printre altele, cum are loc procesul cunoaşterii umane şi care sunt factorii de care depinde aceasta, în calitatea ei de tentativă de apropiere de adevăr. Adevărul fiind faptul cît mai ’’curat’’ posibil, cît mai liber de interpretările subiective ale omului cunoscător.
De-a lungul timpului, marii gînditori ai omenirii au înţeles că faptele, lucrurile asupra cărora omul îşi îndreaptă atenţia nu vor fi niciodată cunoscute de acesta în stare ’’pură’’ (în sine). Întotdeauna subiectul cunoscător interpretează, faptul fiind prelucrat cu ajutorul teoriilor, noţiunilor şi valorilor împărtăşite de acesta; cu alte cuvinte, omul ’’adaugă’’ ceva din propria sa paradigmă spirituală. Cînd ’’adăugirea’’ depăşeşte o anumită măsură, prezentarea faptului înregistrează deformări vizibile; în unele cazuri ’’adăugirea’’ poate ajunge pînă la negarea faptului respectiv.
Pentru a exemplifica această idee, a dependenţei cunoaşterii de teoriile acceptate de subiectul cunoscător, voi relua un exemplu, e drept imaginar, din literatura de specialitate, dar care mi se pare edificator pentru ceea ce mi-am propus aici. Deci…
Aflaţi pe malul mării, doi oameni privesc răsăritul. Unul dintre ei împărtăşeşte teoria geocentrică şi fiind convins că pământul este centrul acestei lumi – crede cu tărie că Soarele se învîrteşte în jurul Terrei. Celălalt împărtăşeşte însă teoria heliocentrică şi crede că Terra se învîrteşte în jurul Soarelui… Dacă cei doi oameni ce admiră răsăritul vor fi puşi să descrie ce au văzut, ei nu se vor înţelege decît în termeni ce descriu culorile şi formele. Cind vor fi rugaţi să analizeze fenomenul observat (unul şi acelaşi: răsăritul soarelui) se produce…magia: Primul – cel ce împărtăşeşte teoria geocentrică – va descrie linia orizontului nemişcată, deasupra căreia se ridică încet şi sigur Soarele, dând ocol Pământului. Cel de-al doilea, adept al heliocentrismului, va vedea ’’cu ochii săi’’ linia orizontului mişcîndu-se, lăsînd la vedere faţa Soarelui nemişcat…

2. Carol Hârşan şi Vladimir Alexe la malul mării

Ei bine, citind eu pe data de 11 august a.c., articolul d-lui Carol Hârşan intitulat ’’O hartă neterminată la frontiera de Est a NATO’’ (Cotidianul), iar apoi pe 16 august articolul lui Vladimir Alexe – ’’ Transnistria statul-breşă’’-, mi-am amintit brusc de exemplul celor doi oameni ce priveau acelaşi rasărit pe malul mării, dar vedeau lucruri diferite. Iar în cele ce urmează vă voi spune şi de ce….
Stând ’’pe malul mării’’, ambii jurnalişti sunt de acord că observă acelaşi fapt: situaţia din Transnistria. Ambii recunosc în spatele acestui fapt existenţa altuia şi anume valoarea strategică pentru Kremlin a zonei nistrene, prezentă şi acum, în noul context geopolitic al învecinării cu NATO şi UE. Când se trece însa la analiza faptelor de mai sus, la expunerea lor într-un context explicativ, ceea ce implică descifrarea genezei, a cauzelor care au dus la o atare situaţie ca şi a evoluţiilor posibile ce pot fi deduse de aici, ’’magia’’ îşi face efectul: fiecare jurnalist ne spune altceva, cu totul opus, iar contrazicerile merg pînă la negarea faptului analizat!
Revelator în acest sens, este articolul lui Carol Hârşan. Domnia sa începe mai întîi prin a ne reaminti de istoria mişcărilor separatiste a unor grupuri umane care au o aspiraţie comună, aceea ’’de a nu mai depinde de deciziile politice’’ ale altor populaţii ’’pe care le consideră străine şi cel mai adesea opresoare’’. Printre mişcările separatiste (enumeră vreo treisprezece) o pomeneşte şi pe cea nistreană, arătînd că ’’de peste 12 ani auzim ştiri’’ despre problema transnistreană, sub forma unor ’’informaţii gata mestecate’’, astfel încît publicul românesc ’’nici măcar nu mai este nevoie să îşi pună întrebări în ce anume constă această problemă sau măcar dacă există realmente (sublinierea îmi aparţine ) o ’’problemă transnistreană’’. Quod erat demonstrandum: Carol Hârşan ajunge să pună sub semnul îndoielii pînă şi existenţa faptului pe care tocmai îl analizează …!
În ceea ce priveşte geneza ’’problemei transnistrene’’, d-ul Carol Hârşan nu are dubii: ’’Antecedentele problemei nistrene se regăsesc în disoluţia din anul 1991 a Uniunii Sovietice (…)’’. După acest moment – spune domnia sa – comunităţile ruseşti şi rosofone s-au trezit peste noapte în postura de minorităţi ’’puse în faţa avântului naţionalist al noilor forţe conducătoare’’… Carol Hârşan nu ne spune însă dacă şi şcolilor cu predare în limba rusă li s-au pus condiţii inacceptabile (de către românii majoritari şi…naţionalişti?) şi mai ales dacă au fost şi ele asediate (cu elevi, părinţi şi profesori cu tot), la fel ca cele româneşti. Ne spune însă că sunt cunoscute ‚’’resentimentele şi ranchiunele antisovietice descărcate pe grupurile compacte de populaţie ruseşti şi rusofone’’. În concluzie, toate acestea ‚’’au pus minorităţile rusofone în situaţia găsirii rapide de forme de autoapărare’’.
Referitor la prezenţa militară rusă despre care se crede că ar fi ’’o forţă de ocupaţie şi şantaj în zonă’’, d-ul Hârsan este iarăşi tranşant: toate afirmaţiile de acest gen ’’din multe ziare româneşti’’ sunt ’’false’’ şi contribuie la ’’menţinerea unei psihoze’’ în acest sens. Armata a 14-a s-a retras începînd din 1994, astfel că după 1999 în Transnistria mai existau doar nişte rămăşiţe, în jur de 1300 de militari care păzesc arsenalul din zona.

Evoluţiile posibile ale situaţiei din Transnistria ne sunt sugerate de Carol Hârşan în finalul articolului unde, punctînd interesul politicienilor lui Putin pentru valoarea strategică a zonei nistrene, concluzionează: ’’Tot acest interes ghidează acele decizii din viitorul imediat care vor fi considerate drept soluţii optime pentru aşa-zisa’’ problemă transnistreană’’. (Notaţi-vă: ’’aşa-zisa’’! Aşadar, Hârşan neagă fenomenul pe care tocmai l-a analizat, căci altceva ce ar putea să însemne echivocul adus de expresia ’’aşa-zisa’’?).
Privind tot către acelaşi fapt – situaţia Transnistriei -, iată însă ce ne spune celălalt jurnalist aflat ’’la malul mării’’, Vladimir Alexe: geneza problemei transnistrene o găsim încă în 1924, în planurile imperialiste ale lui Stalin, care a creat Transnistria ca ’’stat artificial autonom ataşat Ucrainei’’ cu scopul de a servi drept ’’breşă strategică’’ a URSS spre Balcani (prin Dobrogea intrată în vizorul URSS) şi spre Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia). În articolul său, Vladimir Alexe publică ’’actul de naştere’’ al aşa numitei Republici Transnistrene de astăzi, un document din arhivele sovietice şi ale Kominternului intitulat ’’Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii sovietice Moldoveneşti’’. Cum bine observă V. Alexe, din document reiese că încă de atunci Transnistria era gândită ca republică şi nu ca simplă regiune autonomă, tocmai pentru că asa servea mai bine planurilor Kremlinului.
Apreciind evoluţiile posibile ale situaţiei din Transnistria, V. Alexe nu se sfieşte să pornească de la documentul CC al PC bolşevic din Rusia, din 1924, de unde reiese că după pregătirea propagandistică a Basarabiei pentru unirea cu Transnistria ’’ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie poate fi realizată cu rapiditate’’ şi conchide: ’’În anul 2004 se poate spune acelaşi lucru: ocuparea Basarabiei de către Armata a 14-a a Rusiei, poate fi realizată militar cu rapiditate. Numai că Armata a 14-a aparţine Rusiei, care astfel s-ar implica direct într-un nou conflict militar cu un stat independent’’.
Observind prezenţa militară rusă – iată ce ’’vede’’ V. Alexe: este prezentă Armata a 14-a rusă cu şapte regimente de diferite tipuri, o escadră de elicoptere şi ne precizează că această armată dispune de 5000 militari activi şi de 400.000 de militari în retragere. Totodată ne informează că în zonă există şi unităţi paramilitare organizate de OSTK si de Uniunea Femeilor pentru Apărarea Transnistriei.
Ei, nu pot să nu vă spun la ce mă gândeam citind aceste informaţii: că, românii deşi majoritari (43% din populaţie, conform lui V. Alexe, ruşi fiind doar 25%, iar ucraineni 28%) sunt atât de ’’agresivi’’ şi de războinici încât abia reuşesc să-şi apere şcolile, pentru că nici nu s-au gândit să facă uz de forţă… De partea cealaltă însă, fortele transnistrene găsesc o formă cel puţin ciudată de ’’autoapărare’’: opresc reprezentanţii OSCE să se apropie de şcoli…

Gând de cititor: RENUNŢAREA CA APĂRARE

Iar apărarea românilor nu este agresivă, nu este un atac. Este o apărare paşnică, este de fapt o retragere, o o renunţare la libertate (căci asta au făcut românii autosechestrati în şcoli) spre a păstra o libertate vitală pentru copiii lor: aceea de a studia în propria limbă. Cât de importantă este limba pentru români ne-o spune istoria: veacurile de rezistenţă şi strălucire a latinităţii limbii unui popor ţintuit prin hotare în inelul limbilor popoarelor slave=, vorbesc de la sine. Asta ar trebui să dea de gândit trecătorilor politicieni de la răsărit care vor să rusifice 43% din populaţia Transnistriei. Şi nu în ultimul rând, asta ar trebui să dea de gândit şi d-lui Carol Hârşan care-şi intituleză rubrica unde îşi publică articolul, citez:’’TRANSNISTRIA. Republicile ex-sovietice îşi caută locul într-o nouă geografie a lumii, după Războiul Rece’’. Personal, cred că ar fi fost mai nimerit ’’TRANSNISTRIA. Românii îşi apără limba într-o nouă geografie a lumii după Războiul Rece’’.

3. Punctul sensibil

Aşteptînd de ceva vreme să intre în UE, românii au învăţat deja sloganul ’’unitate în diversitate’’ şi s-au apucat să-l şi creadă. Ei toţi visează la o Uniune Europeană în care să nu aibă de suferit datorită limbii şi în general datorită culturii proprii. Tocmai de aceea aşteaptă să vadă dacă UE este capabilă să medieze (şi în ce termeni va avea loc medierea) aceste conflicte regionale. Căci asta ne oferă o perspectivă şi asupra garanţiilor de securitate pe care le vom avea prin aderarea la U.E, nu-i aşa? Aici este punctul sensibil. Iar medierile oficialilor UE, deşi binevenite, nu par a fi …productive. In acest sens, Vicepreşedintele Adunării Parlamentare OSCE, Kimmo Kiljunen, declară la 10 august după ce atenţionează că problema transnistreană trebuie rezolvată prin negociere, că în septembrie va organiza o conferinţă internaţională pe tema federalizării, cu participarea administraţiei din Transnistria … Si ne spune că UE intenţionează să aplice sancţiuni Transnistriei şi nu exclude desfăşurarea unor trupe internaţionale sub egida OSCE în această zonă, trupe în cadrul cărora ’’Rusia ar urma să deţină un rol important’’. Iar ceea ce urmează în declaraţia înaltului demnitar UE, nu e de loc liniştitor. Referindu-se la ’’planul Kozak’’ şi calificîndu-l ca ’’divergent ’faţă de modelul nostru’’, d-l K. Kiljunen spune: ’’Rusia intenţionează să–şi asume în mod exclusiv garanţiile de securitate în regiune, dar o astfel de poziţie ar împiedica în momentul de faţă soluţionarea conflictului’’.
DOUĂ ÎNTREBĂRI si o constatare.

Si îmi permit să întreb:
1. Ce înseamnă ’’în momentul de faţă’’? Nu cumva faptul că, într-un alt moment, ulterior acestuia, se vor putea accepta pretenţiile Moscovei? Si-atunci, ce fel de securitate a drepturilor va asigura medierea oficialilor UE românilor din Transnistria? Nu una de faţadă? Oare deraierile în zona întunecată a terorii înregistrate de protestul cecenilor nu sunt suficiente pentru a sti la ce poate să ducă pacificarea, securizarea unei zone de către trupele ruse ?
2. Şi oare acest tip de mediere ce se deschide este ’’stas’’ şi pentru zonele separatiste din interiorul UE (zona scotiană, catalană, corsicană, etc) ? Au măcar un caz în care o minoritate impune majorităţii anularea limbii materne ca limbă de studiu ?
Cred că o ’’mediere’’ făcută în astfel de termeni nu va fi niciodată gândită pentru ’’nucleul dur’’ (şi este corect să fie aşa); fiind şi eu printre românii ce doresc integrarea ţării în Uniunea Europeană aştept cu încredere ca acest lucru să fie valabil şi pentru… ’’extensia moale’’!
In final nu pot sa nu constat cu stupoare ca doi analisti ai evenimentelor externe (C. Harsan si V. Alexe), incercind sa interpreteze acelasi fapt, ajung sa-i modifice datele cele mai concrete si mai nesusceptibile de interpretari. Astfel, C. Harsan sustine ca armata a 14 a s-a retras incepind din 1994 si ca in zona mai erau in 1999 doar 1300 de soldati; dupa V. Alexe, in Transnistria sunt 5000 de militari activi si 400.000 in rezerva, plus unitati paramilitare. Intr-o astfel de situatie, cititorul nemaistiind ce sa creada, poate foarte usor sa-si piarda interesul pentru informatia respectiva si in general, increderea in Presa.

Aurora Mihacea.

Acest articol a fost publicat luni, 7 martie 2005 la rubrica Coltul Editorului.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.