CAFENEAUA VIOLETĂ
„Noua cafenea violetă”,
discretă, cochetă,
este aglomerată şi preferată
de-un stol de bătrîni, vechi pensionari
reprofilaţi în vizionari,
cu vieţi de roman senzaţional,
ce lor li se pare normal,
trecuţi prin lagăre, pogromuri,
războaie şi ani de muncă, natural.
Acum o grupă potolită, liniştită,
clienţi fideli,
ce într-o-întreagă dimineaţă
beau cîte-un pahar cu apă de la gheaţă,
ca să mai domolească
(speranţă copilărească),
discuţiile aprinse, încinse,
cu privire la ultimul eveniment
apărut pe firmament.
Cei mai galanţi sau cu dare de mînă,
repetă băutura servită de tînăra stăpînă,
(rememorare plină de tristeţe,
nostalgice-întîmplări din tinereţe).
Din cînd în cînd,
cîte-un obişnuit lipseşte,
desigur nu fără motiv:
este plecat definitiv.
Iar cei la noua violetă cafenea prezenţi,
îi pomenesc numai odată pe absenţi;
poate convenţie-superstiţie,
să nu urmeze o repetiţie,
deşi cunosc ca irealizabil,
fenomenul fiind implacabil.
Sărmană „Nouă cafenea violetă”,
cu-o practică atît de desuetă,
gazda unor astfel de consumatori,
(chiar dacă sunt fermecători),
cu tot serviciul eminent,
merge sigur la faliment.
VERNISAJUL
Expoziţie extraordinară,
de artă specială, rară,
ce ignoră parametri şi nomenclatura,
îmbogăţind astfel cultura şi mai ales pictura.
Se desfăşoară sub auspiciile
(prezentă pe mai toate frontispiciile)
ale apărătorilor naturii integrale
şi-a dreptului de exprimare
fără vreo discriminare,
a întregii încrengături animale.
Depăşite-s vechile tipare clasiciste, realiste, moderniste, cubiste,
futuriste şi-alte „iste”,
trecută-i şi moda transcendentală,
trecem la pictura animală,
o artă plastică,
în versiunea cea mai fantastică,
pentru că s-a descoperit
printre aceste suflete incerte,
adevărate talente,
ce se exprimă după multă osteneală,
în manieră strict personală.
Fiind o noutate,
privirile-au fost ajutate
de explicaţii,
care traduc pentru cel neiniţiat,
ce se voia în tablou reprezentat.
Şi pentru a da mai multă însemnătate,
operele erau prinse în rame bogate,
vopsite, lustruite, aurite,
sculptate şi împodobite,
meşteşugite cu floricele, amoraşi şi îngeraşi,
inclusiv leliţe şi ciobănaşi.
Supuse admiraţiei generale:
un armăsar conceput de un ţînţar,
un tablou în galben-monocrom ca mierea,
produs colectiv de albine lucrătoare,
pictoriţe amatoare,
vrabia expunea mălaiul pus grămadă,
(a visului de specie, dovadă).
Un autoportret, „Porcul cu pai în gură”,
(real talent, alături de untură),
musca o arătură-
frescă de anvergură,
şoricelul o pisică
tremurînd de frică,
căţelul desenase un dulău rău din fire,
desigur vis de parvenire,
tigrul, din pudoare,
creionase o banană-n floare,
dar de instinct împins,
greşise culoarea, dar nu dinadins,
(în loc de galben-portocaliu,
a potrivit un roşu sîngeriu),
în fine, leul păzea demn,
cu aer solemn,
o tavă cu carne tocată aranjată cu artă,
numită expresiv, ” natură moartă „.
În fapt erau nişte infame pete de culoare,
ininteligibile, (aruncate la-întîmplare
de nişte sărmane animale obosite,
fără milă chinuite,
care sperau la tihnă
şi după acest efort, la odihnă),
nici măcar rudă îndepărtată
cu ceea ce se cheamă artă.
Cu toată imaginaţia, inclusiv explicaţia,
nu se putea pricepe ilustraţia,
Vizitatorii, privitorii, spectatorii:
în situaţie oribilă şi penibilă,
nu atît faţă de autori,
cît pentru organizatori.
La mîna unei mame o copilă,
cu sentimente şi sinceritate infantilă,
(amintind de exclamaţia „Regele e gol”),
sintetizînd fără protocol,
spre generala stupoare,
stîrnind o profundă rumoare
în forfota de lume renumită,
profund uimită şi îngrozită:
fără să priceapă că lezează
şi prea-adînc enervează
(nu pe-aşa zişii pictori,
ci pe naivii sprijinitori,
a transformat o comedie în reală tragedie),
declarînd cu nevinovăţie,
ca un specialist priceput:
„mie, doar ramele mi-au plăcut!”.