Cand unchiul meu liliac mi-a spus intr-o buna zi: “Ray, baiete, am in vizita o familie de harciogi scortosi care vor sa mearga la teatru diseara, asa ca fa bine si aranjeaza-mi niste locuri mai in fata”, am intrat in panica. Locuiam doar de doua saptamani in magazia de decoruri si costume a Teatrului Goblenz si inca nu-mi revenisem din spaima pe care am tras-o la vederea luciosului craniu al groparului Yorick, descoperit sub o pelerina visinie. Dar unchiul meu, chiar daca era un liliac ursuz si sasait, ma scosese din multe belele, asa ca nu puteam sa-l refuz. In acea seara se juca «Romeo si Julieta», o piesa numai buna pentru familia de harciogi din provincie, snobi cum mi-i inchipuiam. Cu o ora inainte de spectacol, sala era arhiplina. Eu gasisem locuri in cabina sufleurului, acum abandonata. Pentru a fi libera, il mituisem pe sobolanul Derrick care-si facuse salas acolo. Treaba asta m-a costat trei bucati marisoare de branza Rochefort pe care arogantul de Derrick le-a infulecat in cateva clipe. Am maturat firimiturile dupa el si i-am scuturat manusa groasa de lana in care dormea, aerisind cabina. Totul era pregatit pentru o seara de teatru pe gustul rudimentar al unchiului liliac.
Au sosit cu doar cateva minute inainte de primul gong. Unchiul era insotit de o pereche de harciogi voinici si emotionati de atmosfera grea din sala. Ne-am strans impecabil labutele, facand diverse gesturi de amabilitate cat de cat ospitaliera. «Domnul si doamna Kinsky», mi s-au recomandat cei doi, in timp ce unchiul liliac privea preocupat culcusul din lana al lui Derrick. I-am invitat sa se aseze. Dupa trei secunde, doamna Kinsky sarea ca arsa:
«- Emma! Am ratacit-o!»
Imediat din spatele cabinei s-a auzit o voce subtire si morocanoasa:
“– Sunt aici, mama…”
Simpla vedere a fiicei sotilor Kinsky m-a facut sa nu regret ca urma sa asistam la povestea de dragoste a tinerilor veronezi. Mi-a cazut cu tronc si imediat i-am facut loc langa mine, chiar cand in sala se raspandea sunetul grav al ultimului gong. Luminile s-au stins si in cabina sufleurului au prins sa luceasca cinci perechi de ochi avide sa-l cunoasca pe domnul Shakespeare, dar nu foarte hotarate sa-l inteleaga. Sforaitul ulterior al unchiului mi-a dat deplina confirmare a banuielilor mele.
In schimb, familia Kinsky, in frunte cu Emma, vibra la fiecare replica. La un moment dat, am simtit nevoia sa ma dau mare si am spus:
«- Stiti, eu dorm in craniul lui Yorick…»
Emma s-a intors spre mine, replicandu-mi cu voce plictisita:
“– Eu am jucat in “Imblanzirea scorpiei”. Ghici ce rol am avut?”
Am tacut malc si n-am mai privit-o pana la finalul actului intai.
Pauza mi-a adus imbolduri noi de a face tumbe in fata Emmei. I-am suflat incet la ureche:
“– Stii, te pot duce intr-un loc in care poti sa vezi toate costumele, voaletele, palariile, manusile, dantelariile si pantofii tuturor actritelor celebre din acest teatru».
Cu aerul unei printese care semneaza plictisita gratierea unui condamnat la moarte, Emma mi-a intins mana, dandu-mi acordul printr-o clatinare usoara a capsorului ei buclat. In cateva clipe, patrundeam pe sub usa magaziei de costume si ne lasam invaluiti de mirosul de naftalina al vesmintelor risipite pe cuiere si rafturi.
«- Aceasta este rochia Annei Karenina… acestia sunt pantalonii lui Robespierre… aici e sabia lui Richard al III-lea…», peroram eu, cuprins de mandrie si tragand-o de mana pe Emma printre hainele tacute. Ajuns in dreptul craniului lui Yorick, am tresarit, lucru ce n-a scapat privirilor aristocrate ale Emmei, facand-o sa pufneasca in ras. Tocmai cand ma pregateam sa-i dau o replica usturatoare, o bufnitura din spatele nostru ne-a facut sa ne inghete sangele in vine.
«- Cine sunteti voi, netrebnicilor si ce cautati aici?», a rasunat in incapere o voce tenebroasa.
Inutil sa mai spun ca as fi preferat sa fiu Henric al IV-lea, dar nu eram decat Ray, un biet soarece de biblioteca esuat intr-o garderoba, de mana cu o harciogita tremuranda.
Am intors capul si, cu privirea incetosata de frica, am deslusit in penumbra o silueta alburie, fara contur. Sincer sa fiu, as fi preferat sa fie Pingleton, paznicul teatrului, decat o fantoma care se apropia silentios de noi!
«- E….fantoma de la opera…», a murmurat Emma, pastrand totusi un gram de eruditie in spaima momentului.
«- Gresesti, creatura! Sunt Diane Eveline de Winderburg, cea mai in voga actrita a acestui teatru din secolul trecut!», declama vocea cavernoasa.
Isi apleca asupra noastra ceva ce putea fi asemuit cu forma unui cap si suiera peste mustatile noastre:
«- In seara asta se joaca Romeo si Julieta, nu-i asa?»
Am incuviintat din cap.
Fantoma tacu o clipa, apoi ofta:
«- Se va intampla din nou… Exact ca acum o suta de ani in urma, cand o tanara actrita, pe numele ei Diane Eveline de Winderburg, facea un rol sublim in chip de Julieta… Ah, cum vibra intreaga sala la fiecare replica a sa… Pana cand un nebun, un descreierat… iubitul ei, Walter…» … fantoma isi ineca spusele intr-un geamat, apoi continua, precipitata «…pana cand Walter, cel pe care ea il parasise ca o nesabuita… s-a ridicat din loja si… cu pistolul sau de ofiter… a impuscat-o… ucigand-o… pe ea, marea, dulcea, tanara, celebra Diane Eveline de Winderburg…»
Brusc, se apropie iar de noi, atat de aproape de i-am simtit respiratia ca un abur.
«- Trebuie sa curmati blestemul! Se va intampla iar! In ultimul act, cand Julieta va rosti replica «Unde este al meu Romeo?», … el va trage!»
O priveam tacuti, nemiscati.
«- Nu ma credeti? El e chiar acolo, in loja cu draperii visinii. E tacut, palid si isi mangaie usor barbia, cu un chip trist si frumos…”
Fantoma se indeparta, lasand in urma sa un parfum straniu, ce mi-a bagat o neliniste ciudata in vine.
Am iesit afara, cu Emma inghesuindu-se in umarul meu si necutezand sa privim in urma.
In cabina sufleurului, totul era in ordine. Unchiul liliac isi pastra sforaitul pasnic, in timp ce doamna Kinsky ne-a apostrofat:
«-Unde ati fost ? Incepe ultimul act»
Nu ascund ca am tresarit. Am iesit din cabina si am privit spre loje. Inainte ca luminile sa se stinga, cupola teatrului a cazut peste mine. Dintr-o loja cu draperii visinii, el, tanarul ofiter, isi mangaia chipul palid si melancolic. Emma tipa. Il vazuse si ea.
«- Trebuie sa facem ceva, Ray!»
«- Da, dar ce ? Sunt doar un… » si m-am oprit. Nu-mi venea sa spun ca sunt un biet soarece care nu stiu ce…
M-am invartit pe loc, ganditor. Piesa incepuse. Julieta inca nu aparuse.
«-Ok, stiu ce voi face!», am strigat. Ramai aici, Emma. E timpul sa joc rolul vietii mele.
Am zbughit-o spre cabina actorilor. Asa cum banuiam, Jeane Stuart, actrita care o interpreta pe Julieta, isi aranja ultimele suvite de par auriu, privindu-si frumusetea de infanta in oglinda scaldata de lumini.
Trebuia sa ma grabesc! Am sarit in pliurile rochiei sale lungi si largi, tocmai cand ea s-a ridicat de pe scaun pentru a intra in scena. Agatat de matasea vesmantului, am patruns, o data cu Jeane, sub luminile reflectoarelor.
Timpul trecea greu, pasind ca un melc suferind de guta. La fiecare miscare a lui Jeane, trebuia sa ma tin zdravan de ea. Simteam fiecare oftat al salii, dincolo de intunericul din care veghea un tanar ofiter, cu arma pe genunchi.
La un moment dat, Jeane s-a apropiat de marginea scenei, la un pas de cabina sufleurului. Am vazut ochii mari ai Emmei cum ma priveau ingroziti, asa cum eram eu, agatat ca un liliac de corsetul lui Jeane.
«- Ray, fii atent! mi-a strigat ea. Peste doua replici, se va intampla…”
Cu ultimile puteri, m-am ridicat spre sanul lui Jeane. M-a cuprins acelasi parfum ca al Dianei Eveline de Winderburg. Am urlat plin de groaza, sarind in gatul lui Jeane, chiar cand incerca sa intrebe:
«- Unde este al meu Romeo?»
Jeane nu si-a terminat cuvintele, izbucnind la randul ei intr-un strigat devastator, la vederea ochilor mei nebuni si a chipului meu ingrozit. Cu un icnet, s-a prabusit la podea, in aceeasi clipa cand in sala a rasunat pocnetul infernal al unui pistol. Am cazut, agatat de volanasele decolteului sau, uluit si inspaimantat. In sala s-a iscat o rumoare cumplita, strigate de isterie facand ca luminile sa se aprinda. L-am vazut pe ofiter cu parul valvoi, prins de brate de catre spectatori si scos pe sus din loja. La randul meu, am fost prins de coada si azvarlit spre un reflector de catre Mercutio, aparut ca din pamant. Trupul Julietei incepea sa prinda viata, sub ingrijirile lui Romeo. Ofiterul ratase lovitura…
… «- Stii, Ray, am inteles ca a fost zarva mare la teatru, aseara. Eu am vazut Romeo si Julieta cand eram tanar, asa ca nu mai sunt la curent cu noile tehnici regizorale. Stiam ca Julieta se otraveste, nu o impusca unul din sala. Data viitoare sa-mi gasesti locuri la o piesa ceva mai pasnica, baiete… Apropo, Emma Kinsky iti transmite salutari. Vrea sa monteze Shakespeare in oraselul sau si te intreaba daca esti dispus sa joci in «Imblanzirea scorpiei»… Nu fi timid, baiete… Iti dau bani de drum, ce zici?»
Uneori, nu poti refuza un unchi liliac, oricat de ursuz si sasait ar fi, nu-i asa ?