ACUM.TV

Se spune ca “mandria” barbatului este de a considera ca femeia a fost creata pentru el, pe cand \”mandria\” femeii este de a recunoaste ca barbatul ar fi incomplet fara ea.
La polul opus, “umilinta femeii” este de a intelege ca a fost facuta pentru barbat; “umilinta barbatului” este de a intelege ca el nu este complet fara ea.
Si o astfel de lista ar putea continua la nesfarsit, dar concluzia ar fi aceeasi: ce s-ar face El fara Ea, si invers…?

Ciclul vietii nu ar mai avea sens daca nu ar exista El si Ea, daca nu ar exista Familia…
Rolul familiei in evolutia oricarui individ este fundamental. De cate ori nu ne gandim la influenta acesteia asupra ascensiunii sau decaderii in diferite perioade ale vietii noastre? Succese sau esecuri ale individului sunt tot mai mult puse in seama… familiei acestuia…

Despre familie putem vorbi foarte frumos:
…Ca Familia a constituit dintotdeauna un spatiu de viata al implinirii celor mai profunde aspiratii omenesti de fericire si de armonie, al bucuriei de a aduce pe lume urmasi. ..
… ca Familia este purtatoare a valorilor etice, morale ale societatii, continuand valorile fundamentale ale unui neam…
… ca Familia se doreste a fi un leagan al copilariei fericite, in acest sens ea parcurgand o etapa in care este investita cu raspunderi mari in ceea ce priveste climatul educativ pe care-l ofera copiilor si eficienta formativa a acestuia….
…Apoi, cu trecerea timpului, familia copilului ajuns la maturitate, cauta sa-i fie alaturi in a-l ajuta sa porneasca pe propriul drum in viata: sunt tot mai interesati de fericirea odraslei lor si din acest punct de vedere. Ca si dorinta exprimata, pe buzele parintilor apare tot mai des un anume cuvant (de care depinde insasi linistea, echililibrul sufletesc), dar pe care din pacate il realizam mult prea rar cu intelepciune: fericirea…

Intr-adevar: noi insine, parintii nostri, toti cei ce sincer ne doresc binele se gandesc printre altele la o casnicie reusita in ce ne priveste. Se intampla insa ca aceasta “casnicie reusita” sa fie confundata cu doar mult-asteptata si prea-frumoasa ceremonie a nuntii. Ca si cum aceasta ar fi ultima piedica in calea fericirii de care vorbeam…
Ce iluzie desarta…
Se spune ca Familia este o scoala a vietii “in doi”. Impropriu spus: la drept vorbind, nu sunt “doi\” nici macar la inceput, cand inca nu au aparut copiii. Sunt in jur parintii – parintii Ei, parintii Lui, bunicii, intreaga familie a partenerului care devine dintr-o data a amandurora.
Iar in viata aceasta, cu totul noua, se pare ca inceputul este cu adevarat dificil – un drum necunoscut presarat cu tot felul de surprize, de semne de intrebare.
Se doreste si se estimeaza ca Familia aceasta mare este cea care ii va sprijini pe cei doi tineri in momentele de esec, dar si de fericire, pentru a-i incuraja, a le da putere de a merge mai departe, indiferent de circumstante. Nu de putine ori insa, chiar aceasta familie marita poate constitui mobilul distrugerii unui cuplu…

……………………
Stim sa ne intemeiem o familie?

Responsabilitatea alegerii partenerului de viata este enorma. Dar ne-o asumam? Parca am lua totul in joaca.
Deseori intriga se dovedeste a fi eterna fanfaronada. Din partea amandurora: nu vom incerca sa spunem ca iata, unul e mai vinovat decat celalalt; sau mai iresponsabil…
In ce il priveste pe EL:
Oare ce barbat aflat in dardara insuratorii nu s-ar da si peste cap ca sa creeze
prietenei sale sau, ma rog, VIITOAREI SOTII, cat mai multe iluzii despre sine, despre puterile sale etc, etc?
E un adevarat paradox aici: e ca si cum cea dintai grija ar fi pregatirea unui ‘’frumos faliment” cu buna stiinta, cum spunea cineva.
In ce o priveste pe Ea:
… caci exista si o vina a ei, desigur (nu am conceput acest articol prin lumina “feminismului”).
Ei bine, Ea, de cele mai multe ori nu-i decat un copil – un copil rasfatat, salbatic, iubitor de lucruri stralucitoare si zgomotoase, care pe langa faptul ca sunt sotisioare, nici nu aduc nici un folos, ba inca mai trag dupa ele si fel de fel de alte pagube.

Si ce face El atunci? Pentru a arata cat este de grozav, îsi pune toate “resursele” la picoarele Ei sau mai bine zis, al capriciilor acesteia: “cumpara” astfel o spuma de iubire, o spoiala de placeri, dar nu constientizeaza ca acestea nu conduc decat la ruina demnitatii sale si chiar destramarea intregii sale vieti si a vietii LOR in ultima instanta.

Se pare ca nu contientizeaza cat de important este a o alege pe cea care va deveni
Mama a copiilor sai; sa spuna de la inceput, barbateste, spre binele celor doi,
ca iubind-o sau alegand-o pur si simplu pe Ea, nu o vede doar ca pe o papusa, ci vede un om, tovaras la bine si la rau, muncitor alaturi de sine, un om intreg si intelept, pe care ti s-ar parea ca-l ofensezi daruindu-i flori, panglicute cu pietre pretioase, în ceasul cel mai serios al vietii. …
……………………………..

De cele mai multe ori se intampla ca artificiile de care se foloseste El sa se constituie in … “punct ochit, punct lovit”. In prima faza totul e doar lapte si miere. Nici nu se poate altfel: e natural, firesc …

Mai devreme sau mai tarziu, insa, problemele nu se sfiesc sa apara: de orice natura: fie material-financiara, fie legate de… intaietatea pe care incearca sa o capete fiecare dintre cei doi in viata de cuplu. Intrebari de genul “Cine va decide in familie?”, “Cine are ultimul cuvant?” constituie in multe cazuri intrigi, uneori imposibil de depasit…
Parerile sunt impartite: femeia trebuie sa se supuna barbatului…
Dar ce intelegem prin supunere?
De ce nu am putea vorbi de o “supunere” reciproca? Doar astfel rolul barbatului “de a conduce” va putea fi exercitat fara piedici, iar rolul sotiei “de a se supune” va fi indeplinit cu usurinta de aceasta, fara riscul aparitiei unei autoritati unilaterale. Fiecare daruieste celuilalt si primeste de la celalalt. Vorbim deci de complementare a a partenerilor, fiecare intregindu-l pe celalalt. La urma urmelor, nimeni nu contesta rolul de conducator al barbatului, atata vreme cat acesta isi ia rolul in serios asumandu-si uriasa responsabilitate de a afla, de a determina, de a concretiza samd, tot felul de obiective
Pe care impreuna cu partenerul sau le stabilesc pentru un anumit termen.
Dar consider ca putem vorbi despre un cuplu reusit atunci cand si femeii ii revine rolul (recunoscut, si constient asumat si respectat) de a sprijini nemijlocit implinirea tuturor acestor obiective; atunci si responsabilitatea in caz de greseli le apartine in egala masura.
Un alt punct slab al vietii de cuplu, al unei relatii durabile, daca ar fi sa generalizam, este fara doar si poate aparitia minciunilor. Ce poate fi mai deranjant in viata unui cuplu decat lipsa de sinceritate?
Minciuna, orice fel de minciuna – e o miselie. E un soi de decadere: un om
liber, care pretuieste libertatea lui, nu minte niciodata. Macar din mandrie si tot nu ar trebui sa minta. În robie, în frica, în minciuna, poti sa traiesti ca individ, dar ca partas al unei unitati sociale, Doamne fereste.

Am atins multe aspecte ale vietii de cuplu in acest comentariu, insa nu pe toate…
Am incercat sa le analizez, dar imi dau seama ca am facut-o cu superficialitate…
Fiecare cuplu – ca si fiecare individ – este o taina. Este un mister… Deloc
usor, chiar imposibil de dezlegat. Si atunci, chiar de constientizezi – ca si caracteristica a prezentului – gravitatea degradarii continue a notiunii de familie, a familiei insasi, nu poti interveni…
Si ce altceva ar fi mai potrivit in acest caz pentru o concluzie decat sa ne intrebam:
Gresim inainte de a ne casatori?
Gresim dupa ce ne casatorim?
Sau gresim casatorindu-ne?

Acest articol a fost publicat luni, 28 februarie 2005 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.