© Oana Stoica-Mujea, 2005
Toate drepturile rezervate
Editura NAPOCA STAR
Cluj, 2005
Capitolul I
ÎNCEPUT DE POVESTE
Pe vremea când Dumnezeu era singur în galaxie, s-a gândit: de ce nu ar face o fiinţă după chipul şi asemănarea sa? Şi aşa a făcut. L-a făcut pe Adam. Dar şi el era singur. Atunci Dumnezeu s-a gândit să-i aducă o femeie, care să aibă grijă de el. Aşa cum ştim cu toţii, Eva a încălcat porunca lui Dumnezeu, ducându-l şi pe Adam în ispită. Aşa că Dumnezeu i-a alungat pe cei doi din Rai şi i-a trimis pe pământ. Aşa a evoluat (sau involuat?) omul.
Omul a inventat legenda, multe dintre ele au făcut înconjurul pământului. Unele au vorbit despre zei, altele despre vrăjitori sau despre alte personaje fantastice.
Mulţi s-au întrebat dacă aceste poveşti au fost sau nu reale. S-a spus că mulţi au şi descoperit aceste lucruri, dar nu le-au comunicat mai departe. Au existat documente care să ateste sau să conteste veridicitatea acestor legende. Ce e adevărat şi ce nu? Cine ştie?
Cineva spunea că scriitorii Fraţii Grimm ar fi unii dintre cei care ştiau adevărul şi se mai spune că acest adevăr ar exista în poveştile lor. Oare cât de adevărat este? Nimeni nu poate şti. Doar ei. Sau poate că totul a fost în imaginaţia şi nevoia oamenilor de a visa.
Dar, oare, nu visele ne întregesc viaţa? Poate că din vise se naşte speranţa şi, după cum bine ştiţi, speranţa moare ultima. Atunci când Pandora a deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totuşi, a rămas speranţa. Cu toate acestea există oameni care nu mai au speranţă. Oare cum a murit? Oare oamenii au uitat să mai viseze, au uitat să mai spere sau, pur şi simplu, au uitat să se mai bucure de viaţă? Poate că au uitat. Viaţa, uneori, ne poate dezamăgi şi atunci, dacă nu suntem suficient de puternici, uităm să ne mai bucurăm de micile plăceri. Dar cum să te bucuri de ele, dacă nici acestea nu mai există? Cât poate fi de mizeră şi de josnică o viaţă de om?
Oare cât de mult îi mai bucură poveştile pe oameni sau câţi dintre ei le mai citesc măcar? Cineva îmi spunea odată că poveştile fraţilor Grimm erau adevărate. Bineînţeles erau mult mai fioroase şi mai dure, genul de poveşti pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut în veridicitatea acestora, dar după ce am aflat această poveste, mi-am dat seama că toate poveştile au un sâmbure de adevăr, altfel nu s-ar putea.
Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Ken Rogers, un profesor de ţară dintr-un mic sat belgian. Toată această poveste s-a petrecut în zilele noastre, cu câţiva ani în urmă. Micul sat era de o frumuseţe nemaivăzută până atunci. Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, aceştia aveau anumite puteri şi unii dintre ei aveau chiar înfăţişări ciudate.
Aşa cum spuneam, satul era foarte frumos şi chiar modern. Pe străzile lui mari se puteau observa două tramvaie, ce-i drept de epocă, tramvaie care erau date dispărute de mulţi ani.
Tramvaiul 137 se spunea că este unul magic şi că aici visele deveneau realitate. Casele erau construite în stilul vechi, unele erau frumoase şi impunătoare, altele erau mai mici şi mai sărăcăcioase. Satul era aşezat la poalele unui munte şi, cu toate astea, aici era mereu cald.
Trebuie să mai spunem că satul era împărţit în două. Într-o parte exista atât zi, cât şi noapte, aşa cum este şi normal. În cealaltă parte însă, exista doar noapte, aici ziua s-a arătat cu mult timp în urmă. În acest sat existau doar şaptezeci de familii, de aici ne dăm seama ca toţi se cunoşteau între ei. Dar să vorbim puţin despre cel ce mi-a spus această minunată poveste.
Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fără o structură fizică bine definită, avea înălţime medie, era slăbuţ şi tot timpul cu nişte ochelari mai mari decât faţa lui, aşezaţi pe nas. Om blând, iubea meseria de profesor şi iubea copiii. Ken preda „Istoria Literaturii” pentru copiii ţăranilor din Grossville.
Satul Grossville era aşezat la graniţa dintre realitate şi fantezie. Oamenii ştiau acest lucru, dar nimeni nu a încercat vreodată să-i treacă pragul. Profesorul a studiat acest fenomen şi îşi dorea din ce în ce mai mult să pătrundă dincolo. Dar, deocamdată, vom lăsa deoparte acest lucru şi ne vom ocupa puţin de oamenii din sat.
Ca în orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul nu este un om obişnuit, ci este un om de dincolo, adică din cealaltă parte a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adică jumătate om şi jumătate felină. Partea omenească a lui Orson, cea de la brâu în sus, este destul de proeminentă, trupul este masiv şi bine făcut, iar capul seamănă cu al unui copil pus pe şotii, cu ochii jucăuşi, de un albastru intens şi cu părul mai galben decât însuşi soarele. Cealaltă parte a primarului seamănă foarte bine cu trupul unei pantere.
Eldoinul nu vorbea niciodată de lumea din care provenea, tot ceea ce ştiau oamenii era că a fost alungat din tărâmul fanteziei în urmă cu o sută de ani şi de atunci a devenit primar în Grossville. Un alt personaj locuitor al acestui tărâm este negustorul satului, Ginn Dark; acesta este omul care face tot timpul călătorii şi înfruntă tot felul de primejdii sau cel puţin aşa spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe de acel sat, el este negustorul şi singurul care se duce la târg pentru a face negoţ. Este scund, grăsuţ şi cu ochii cât cepele, dar totodată un om bun şi un tată minunat. Acesta are şase fete şi trei băieţi pe care îi creşte cu mult drag şi interes de când i a murit soţia. Fetele lui Ginn sunt tot negustorese, dar singurul negoţ pe care îl fac este în sat. Ginn îşi pregăteşte fetele pentru a l urma atunci când el nu va mai fi. Băieţii negustorului, în schimb, sunt fierari; oricât încercase bărbatul să i facă negustori, nu izbutise, aşa că i a lăsat să şi urmeze drumul. Cea mai mare dintre fiicele negustorului, Anu, este căsătorită cu preotul satului. Sătenii spun că ar fi cea mai frumoasă fată din sat, combinaţie între înger şi demon, o frumuseţe răpitoare şi, totuşi, demonică.
Anu are în jur de 24 ani, este blondă ca aurul şi mlădioasă ca o salcie. A vrăjit mulţi bărbaţi cu frumuseţea ei orbitoare, ba chiar se mai spune că, pe lângă frumuseţe, deţine şi o inteligenţă sclipitoare. Mulţi oameni presupun că Anu este fata unei fiinţe de dincolo, dar acest lucru nu s a adeverit niciodată şi nimeni nu l a întrebat pe tatăl ei.
Aşa cum spuneam, Anu este căsătorită cu preotul satului, Mateus First, despre care se zvoneşte că ar fi un om rău şi fără scrupule. Preotul e un om de vreo 40 ani, poartă o barbă lungă, ochii îi sunt de culoarea nopţii, iar chipul îi e tot timpul ursuz. Mateus este înalt, cam de 1,80, şi voinic cât zece. Se zvoneşte că şi el vine din lumea de dincolo, deoarece nimeni nu a văzut o pe mama acestuia aducând pe lume vreun copil.
Grossvill-ul, aşa micuţ cum pare, este plin de oameni. Am omis o groază, cum ar fi brutarul Deen, pe soţia acestuia, Denise, şi cei trei băieţi ai lor; pe moaşa satului, Andona, şi pe soţul ei, Call; pe cârciumarul Drink şi frumoasa lui soţie, Marie, care nici ea nu făcea parte din lumea aceasta, dar, spre deosebire de primar, este om. Nici ea nu vorbea prea mult de lumea ei, aşa cum n-o făcea nici primarul. Ar mai fi o groază de oameni de cunoscut, pe care, probabil, îi vom cunoaşte pe parcurs. Şi totuşi, mai este un personaj important în povestea noastră, anume Pandora, acea Pandora care a fost păcălită de Zeus şi a deschis cutia nenorocirilor. Pandora, care locuieşte în satul oamenilor de peste un veac, acum bătrână, este cea care îi învaţă pe copii despre greci, despre istoria şi literatura acestora, despre zei şi oameni, despre multe alte lucruri interesante.
Cam aşa începe povestea noastră într-un mic sătuc din Belgia, rupt de lume şi de realitate, un sat de care puţini oameni au auzit, iar cei ce au ajuns acolo nu s-au mai întors niciodată, şi nu ştim dacă li s-a întâmplat ceva rău ori s-au stabilit în acel colţişor de rai.
Când mi-a relatat povestea, profesorul Ken mi-a spus că satul despre care vă vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colţuri de pe pământ. Spunea că apele sunt mai limpezi decât cerul şi iarba mai verde decât verdele, vitele sunt de două, poate de trei ori, mai mari decât cele pe care le ştim noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta. Mai spunea şi că oamenii nu cunosc ura sau minciuna şi că toţi sunt o mare familie ce se ajută la bine şi la greu.