1. Ceea ce cunoaştem din ce poate fi cunoscut se află într-un echilibru constant cu ceea ce nu cunoaştem din ce nu poate fi cunoscut. S-ar putea spune, însă, la fel de bine, şi că ceea ce nu cunoaştem din ce poate fi cunoscut se află într-un raport de linearitate cu ceea ce cunoaştem din ceea ce nu poate fi cunoscut. Sau altfel spus, în materie de cunoaştere, direcţia, adâncimea şi sensurile căutării se schimbă în funcţie de aşteptările sau intenţiile celui care vrea sau nu vrea să pornească pe un drum care oricum nu are, n-a avut şi nici nu va avea vreodată o finalitate precisă.
2. Cunoaşterea este, de cele mai multe ori, pretextul de care ne folosim pentru a nu ne folosi de cunoaştere. Nimeni nu s-a bucurat vreodată de privilegiul acesta decât pentru a fi obligat, în cele din urmă, să recunoască că singurul mobil al faptului de a cunoaşte ceva în general este dorinţa expresă de a nu cunoaşte nimic în particular.
3. Oamenii însetaţi de cunoaştere sunt aidoma izvorului firav însetat de adâncimea oceanului. Ei vor să dobândească cu orice preţ singurul lucru împotriva căruia cunoaşterea însăşi luptă din răsputeri: şi anume certitudinea că pentru a fi în Fiinţă, trebuie să fii mai întâi, înainte de toate, în neFiinţă. Dealtminteri, şi într-un caz şi în celălalt, aspiraţia despre care vorbim nu face altceva decât să evidenţieze şi mai pregnant nemărginitul care ne desparte pe noi, de noi înşine.
4. Faptul că aspiraţia omului spre cunoaştere a fost aspru pedepsită încă din primele momente ale genezei lumii şi a universului în care trăim, constituie indiciul de netăgăduit că în tenebrele insondabile ale inconştientului nostru colectiv pândeşte, cu o aviditate de fiară înfometată, o instanţă a cărui rol este acela de a submina orice efort în vederea unor certitudini de care nu avem nevoie sau care, în cel mai bun caz, nu ne folosesc la nimic.
5. Mă uimeşte peste măsură de mult dorinţa nedisimulată, făţişă, a tuturor oamenilor pe care-i cunosc de a părea, cu orice preţ şi în orice împrejurări deştepţi, sclipitori, inteligenţi. Şi uimirea asta este cu atât mai mare cu cât, fără excepţie, nici unul dintre cei despre care vorbesc nu pare să aibă habar despre incompatibilitatea în care se găseşte, respectiv aceea de figurant al propriilor fantasme, dar şi de fantasmatic al propriului Sine desfigurat.
6. Având în vedere limitele şi căderile inerente unei condiţii marginale a omului în universul exterior, mă gândesc dacă nu cumva, până la urmă, cunoaşterea care priveşte necunoscutul din afara lumii nu este de preferat unei necunoaşteri ce ţine de ceea ce poate fi cunoscut înlăuntrul acesteia.
7. Aş vrea să-i pot spune odată Creatorului acestei lumi, că interdicţia biblică de a mânca din pomul edenic al Binelui şi al Răului nu a făcut decât să adâncească la infinit între Bine şi Rău o prăpastie pe care sufletul omenesc nu o mai poate cuprinde şi care, tocmai din această cauză, a devenit insesizabilă pentru spiritul de fineţe al acestuia.
8. E ciudat să simt cum devin tot mai ermetic şi mai refractar în faţa provocărilor care vin dinlăuntrul meu, pe măsură ce creşte presiunea celor care mă asaltează cu violenţă din afară. Constatarea pe care o pot desprinde din această observaţie este că, cu cât suntem mai acaparaţi de spectacolul frivol şi lipsit de substanţă al exteriorităţii, cu atât suntem mai privaţi de strălucirea inefabilă a interiorităţii.
9. Oare ce ne-ar putea lipsi în atât de mare măsură încât să nu ne lipsească deloc? Sau, mai degrabă, ce ne lipseşte atât de puţin, încât să ne lipsească cu desăvârşire? Un posibil răspuns la această dilemă ar fi că nimic nu ne lipseşte vreodată suficient de mult pentru a ne lipsi cu adevărat. Altfel spus, suntem totdeauna plini de ceea ce nu avem, mai degrabă decât de ceea ce avem. Sau altfel spus, suntem condamnaţi să fiinţăm goi de ceea ce avem, mai degrabă decât de ceea ce nu avem.
10. Infernul nu-i să trăieşti în infern, ci în condiţia inexorabilă de a fi nevoit să-i descoperi tot timpul şi în toate împrejurările cotidiene proximitatea ameninţătoare. Vreau să spun prin asta că ameninţările şi pericolele reale ţin mai ales de ceea ce înseamnă şi aduce cu sine imprevizibilul apropiat, decât de ceea ce mintea omenească poate concepe ca fiind imaginea sensibilă a previzibilului îndepărtat.
11. În tenebrele abisale ale sentimentului de putere germinează, nebănuit de nimeni, dar cu atât mai ameninţător şi mai feroce, sâmburele invizibil al tuturor slăbiciunilor omeneşti. La fel cum, dinspre tărâmul fragil şi alunecos al neputinţelor asumate adie peste faţa omului, nesimţit şi atotstăpânitor, spectrul unor puteri nemaivăzute.
12.a. Încrederea excesivă în ceilalţi este, dincolo de spectacolul unei virtuţi de care nimeni nu are nevoie, o însuşire sufletească care se substituie de cele mai multe ori lipsei de încredere în noi înşine.
12.b. Exerciţiul încrederii ne repugnă câtă vreme nu reuşim să fim noi înşine de încredere.
13. În materie de etică şi de valori morale, omul este o fiinţă care inventează, cu o voluptate greu de imaginat, constrângeri şi interdicţii de toate felurile, numai pentru a savura mai apoi plăcerea indescriptibilă de a nu le lua în seamă.
14. Nimic nu saturează mai mult şi mai adânc nevoia interioară a omului de a fi în Fiinţă, decât înclinaţia naturală a acestuia de a trăi în neFiinţă.
15. În albia imaculată şi translucidă a speranţei curg, învolburate, apele tulburi ale celor mai crunte şi mai întunecate dezamăgiri pe care viaţa le aduce cu sine în existenţa omenească.
16. Fericirea este un sentiment pe care-l cultivăm cu atât mai multă înverşunare, cu cât ne îndepărtăm mai tare de el. La fel cum nefericirea este o temere de care fugim cu atât mai îndreptăţiţi cu cât suntem tentaţi să ne apropiem de ea şi mai mult.
17. Nu cred că Pascal are dreptate când spune, în “Cugetări” (Aion, 1998) că “alergăm fără încetare înspre prăpastie după ce am pus mai întâi ceva în faţa noastră, pentru a ne împiedica astfel să o vedem”. Mai corect ar fi să se spună că, din prăpastia în care ne aflăm abandonaţi, inventăm obstacole fără cusur pentru a ne împiedica să găsim ieşirea la lumina adevărului şi a speranţei.
18. În păcat fiind, păcatul nu mai există, pentru că, între timp, Noi am devenit El. Cum se substituie noţiunile unele altora când este vorba de împăcat antinomii ireconciliabile. Şi totuşi, dacă omul este nevoit să poarte răspunderea unei asemenea poveri, înseamnă că exerciţiul punitiv al divinităţii este unul gratuit şi lipsit de substanţa compasiunii şi al iertării.
19. Autoritatea se naşte totdeauna din nevoia de autoritate: nu impresionezi pe nimeni dacă nimeni nu are nevoie şi nu doreşte să fie impresionat.
20. Ingăduinţa exagerată în faţa propriilor noastre greşeli este sursa inepuizabilă a acestora.
21. Izvorul firav şi nestatornic al binelui răzbate la lumină de sub stânca întunecată şi greu accesibilă a conştiinţei împovărate de ameninţarea propriilor imperfecţiuni şi defecte sufleteşti.
22. Cu cât sunt mai detaşat şi mai insensibil în ce priveşte viaţa celorlalţi, cu atât sunt mai liniştit şi mai liber să-mi trăiesc cât mai deplin propria viaţă. Ce nefericită idee să crezi că te poţi împotrivi dorinţei celui de lângă tine de a ţi se împotrivi.
23. Un vis împlinit este un vis iremediabil ratat.
24. Căderea noastră, ca Fiinţe prinse în vârtejul abrupt al Devenirii, începe din chiar momentul în care am început să ne înălţăm. În această privinţă, nu există nimic mai incitant decât plăcerea de a urca şi de a te şti cât mai sus, indiferent de preţul plătit, şi nimic mai înspăimântător decât inexorabilitatea de ceasornic a prăbuşirii care ne pândeşte la colţ.
25. Primul pas pe care-l facem în viaţă, cu atâta încredere şi nevinovăţie, este în realitate şi cel care ne deschide inefabilul drum înspre spaimele şi maladiile abisalei morţi.
26. Pentru cel care luptă fără sorţi de izbândă sau, altfel spus, pentru o cauză dinainte pierdută, victoria este cu atât mai incitantă şi mai apropiată, cu cât mai îndepărtată şi mai improbabilă este posibilitatea obţinerii ei.
27. Limanul celor care se luptă din răsputeri cu greutăţile vieţii îl constituie tocmai obstacolele de care aceştia au absolută nevoie pentru a nu naufragia în Neantul pasivităţii şi al indiferenţei de sine.
28. Oricât ai fi de încrezător în forţele proprii, nu eşti niciodată suficient de puternic şi de sigur pe tine pentru a rezista asaltului propriilor slăbiciuni.
29. În beznele insondabile ale ignoranţei şi ale delăsării de sine, orice urmă de spirit şi de spiritualitate este interpretată ca o scânteie în proximitatea unui butoi cu pulbere.
30. Ignoranţa arogantă şi mândră de sine se oripilează de proximitatea spiritului pentru că, în apele translucide ale acestuia se reflectă propriile-i tenebre fiinţiale şi goliciunea-i de nepătruns.