Oare omul, prin natura sa, poate realiza “puterea creativa” a sinceritatii”? Sau, la polul opus, “puterea distructiva” a minciunii?
Oare ne putem da seama ca prin sinceritate se poate schimba pana si cursul lumii??
Ca dupa inlaturarea minciunii, taine mari si grele asteapta la rand, schimband intr-un mod cu totul neasteptat cursul (care pana atunci ni se parea firesc) al lucrurilor?
Oare constientizam complicatiile ce apar prin coborarea in infernul minciunii, prin surdinizarea sau relativizarea adevarului? Caci nu putem vorbi despre sinceritate si minciuna, fara a pomeni de intriga si adevar…
Sinceritatea este una din florile rare ale vietii; este o sarcina teribil de grea, ce presupune maximum de responsabilitate. De aceea omul iresponsabil nu poate ajunge la sinceritate, oricat s-ar stradui…
Ne simtim bine in sinceritate; cat de mult cautam compania anumitor fiinte, frumos de sincere! Si totusi, cat de greu ne este sa fim sinceri… cu altii si chiar cu noi insine…
E greu pentru ca pot aparea momente cand, paradoxal, nu poti fi sigur de sinceritatea ta. Atunci treci prin crize de identitate, comportamentul este ciudat, sufletul – zbuciumat… Sunt momente ce fac imposibila refacerea zilnica a unui autoportret al nostru, totul fiind acoperit de o densa nebulozitate a actualului, a prezentului.
Exista si situatia in care odata pierduta aceasta sinceritate de catre anumiti indivizi – isi dau seama ca e cumplit de greu sa o recupereze: ajung sa se scalde din minciuna in minciuna, de fiecare data, insa, devenind victime ale propriului neadevar.
Mai exista si o alta situatie, destul de periculoasa: aceea in care persoanele se prefac; duc o lupta de neinchipuit cu ele insele, sunt prudente, isi controleaza gesturile – totul, intru „sinceritate”. Cineva spunea insa: “sinceritatea are in ea samanta nebuniei pure, ce nu se poate cladi pe prudenta…” Cu alte cuvinte s-ar putea traduce: “ulciorul nu merge de multe ori la apa …”
Imi pun cateodata intrebarea: oare s-ar incumeta cineva vreodata sa scrie un tratat despre sinceritate? Oare s-ar incumeta macar cineva vreodata sa defineasca notiunea de sinceritate? Poate ca, de ce nu, cineva s-a gandit, insa s-a ferit sa faca acest lucru… de ce le este frica??
Cum suntem maestri in a ne disculpa, cautand cu disperare un tap ispasitor (altul decat noi) in orice situatie – ne place sa vorbim despre alte lucruri, situatii etc, ca se afla sub incidenta raului a minciunii si asa mai departe… Nu insa si despre noi…
Ca in multe alte domenii, parerile sunt impartite. Sunt voci deloc de ignorat care spun totusi ca nu sinceritatea este esentialul, ci buna purtare, morala. Nu e ca in arta, de exemplu, unde cheia succesului este sinceritatea, in caz contrar aceasta transformandu-se in kitsch… (Chiar si aici este interpretabil: un prieten imi spunea pe buna dreptate, comentand aceasta afirmatie ca arta nu devine kitsch doar din nesinceritate, ci si din lipsa de bun gust. Uneori chiar dintr-o mare sinceritate NEEDUCATA). Nimic mai adevarat…
Revenind, pot spune ca sunt voci care spun ca sinceritatea nu e o scuza si totusi, totul se complica atat de mult datorita interventiei masive, pustiitoare a minciunii…
Sunt situatii in care este atat de vizibil ca traim in minciuna pana la gat, ba chiar mai sus…
Sunt situatii in care am putea spun fara sa gresim ca minciuna ne-a invadat, ne-a cotropit; ca pana si aerul a fost inlocuit de minciuna…
Pe de alta parte, noi nu stim cat de groaznic se razbuna adevarul, pentru ca daca am sti, ne-am pazi cu stoicism, sa nu-l suparam niciodata. Daca am sti, am ajunge la vorbele lui Vlahuta care spunea: “Sa nu minti nici macar in gluma…”
Mintim;
Ne mintim parintii, ne mintim prietnii, ne mintim colegii…
Mintind, insa, nu facem decat sa traim degeaba. Ce reusim?
Sa ne facem carje de milog din ingaduinta altuia, din bunatatea sa?
Oane ne putem bucura pe deplin de asa-zisele “impliniri” ale vietii, daca nu platim cinstit pentru ele?
Ce fericire poate fi aceea ce se cladeste pe un neadevar?
Nici nu stiu cei ce mint, cat de prost isi fac cheltuielile: caci ei ajung intotdeauna sa plateasca mult mai scump. E cel mai pagubos lucru de a sta cu minciuna la tocmeala. Tot Vlahuta facea o comparatie deosebit de relevanta: “Îngemanarea aceasta a minciunii cu adevarul, constituie ceea ce în lumea formelor vii se cheama monstru, si se stie ca monstrii nu traiesc”….
Ne e greu, insa, sa ne comportam in orice imprejurare astfel incat cei din jurul nostru sa vada in noi un om drept. Dar ce frumos este sa ne asculte, nu cu teama, ci cu deplina convingere ca ce spunem noi – asa este!!
Oare realizam cat este de frumos cand cel ce ne e alaturi are nemarginita incredere in noi, în bunatatea noastra, în iubirea noastra, în cinstea noastra si nu in ultimul rand, în vrednicia noastra?
Sau nu ne pasa, nu-i asa, ce crede celalalt?? Important e sa ne fie noua bine…
Atunci sa o luam altfel – in ultima instanta – si cu asta voi si incheia: fiecare om este prin forta lucrurilor un fragment de istorie… Si cat de intrigati suntem cand descoperim ca istoria NE… minte… Dar nu realizam (sau nu vrem sa realizam) ca acest lucru este consecinta doar a faptului ca noi, noi cei ce cream istoria, mintim… Mintim pe altii si ne mintim pe noi insine…
Ampla disertatie si totusi amendabila pe ceea ce inseamna motivatia gestului de a minti si a implicatiilor acestuia.. Si ma gindesc la ce este in mintea si sufletul nevinovat al unui copil care isi minte parintii despre cine a spart geamul, sau prietenii de joaca despre profesia parintilor.. Si ma gindesc la ce este in mintea si sufletul unui indragostit care simtind suferinta partenerului in fata adevarului, il minte spre a-l proteja..
Cineva spunea ca „cea mai inalta forma de dragoste, este renuntarea”.. dar oare stim cita suferinta si zbucium implica renuntarea la ceva drag? Si unde este oare Adevarul? In a accepta dragostea uneori imposibila si chiar distrugatoare, sau in asumarea renuntarii spre linistea viitoare (macar) a partenerului *orb*? Unde se termina oportunitatea adevarului si unde incepe inoportunitatea minciunii? Greu de spus.. pentru cei mai multi, imposibil. Pacat. Generic, raminem sclavii rigorilor DEX-ului in definirea unor concepte si normelor socialmente acceptate de percepere a acestor definitii..
Sa nu uitam relatia cauza-efect care ne guverneaza existenta si dreptul fiecaruia la exprimare.. iar daca cineva o face neconform cu cerintele sau expectantele noastre, nu este vina lui ci a noastra. Ca acceptam si implicit incurajam.
Oare renuntarea nu inseamna de fapt capitulare, lasitate?!
Oare renuntarea nu inseamna ca de fapt accepti… neadevarul?! ca te inclini in fata minciunii?!
Oare renuntarea nu insemna ca te educi in spiritul neadevarului?!
Oare renuntarea la ceva, sub motivatia ca asa e mai bine pentru celalalt, nu este de fapt recunoasterea tacita ca tu, cel care renunta, nu poti merge mai departe, nu-ti poti depasi propriile limite…?! Oare tu, cel ce renunta, sub pretextul protejarii celuilalt, te folosesti de aceasta scuza in fata propriei tale constiinte?!
Omul poate realiza prin natura sa puterea creativa a sinceritatii. Puterea distructiva a minciunii nu ne intereseaza pentru ca ea este un efect colateral al faptului de a trai. Minciuna poate fi astfel involuntara deci o eroare posibila in orice om. Minciuna voluntara la rindul ei se raporteaza la bine si poate fi valoroasa tactic dar nu strategic (cazul salvarii unei vieti prin minciuna). Este cazul cind binele primeaza asupra adevarului. Pe durata lunga ne trebuie adevarul.
Cursul lumii poate fi schimbat prin sinceritate. Aceasta ar insemna o revolutie spirituala. Cum putini oameni constientizeaza ca ei sint oameni numai prin spirit o asemenea revolutie nu veti vedea in viata dumneavoastra. Poate o vor vedea generatiile ce fi-vor sa fie cind vor realiza saltul speciei din animalitate in umanitate si vor trai autentic.
Nu trebuie sa constientizam complicatiile ce decurg din minciuni pentru ca ar fi pura pierdere de timp ci ar trebui in toata viata noastra sa ne centram numai si numai pe adevaruri si pe infaptuirea imediata a celor aplicabile.
Cauza cauzelor nesinceritatii pare sa fie egoismul. Egoismul implica frici, prejudecati, etc.
Un tratat despre sinceritate este posibil dar nu este real. El este posibil prin destainuirea unui om sincer si nu prin a unuia mincinos. Mi se pare ca ar fi un proces de dezvaluire a interioritatii sufletului celui care indrazneste o asemenea „crima”. E posibil sa fie condamnat precum Socrate.
Insuficienta limbii romane (din vina filologilor ciolanari) ne facem sa nu ne intelegem cu privire la semnificatia conglomeratului sonor si fotonic „istorie”.
Odata intelegem prin istorie, stricta succesiune obiectiva, cronologica a faptelor. A doua oara intelegem prin istorie redarea in semne a acestei succesiuni.
Prima nu poate fi minciuna pentru ca realul este si nu poate sa nu fie si deci el nu este nici adevarat nici fals.
A doua acceptiune a istoriei poate fi adevarata sau falsa fiind o constructie omeneasca.
La istoria reala, in mod absolut nu avem acces la cea adevarata, da. Dar istoria adevarata nu este completa din mai multe cauze. Totul este sa fim sinceri in cautarea adevarului insusi.
Aici este necesara acea pozitionare a spiritului despre care tot vreau sa comunic si nu stiu ce ma tot face sa nu o abordez. Mi se pare ca de frica…
Doamnei Mara ii atrag respectuos atentia asupra notei personale si tonului mesajului transmis.. derapajele pe tastatura pot induce cititorilor ginduri nepotrivite spiritului acestui portal.
Da, renuntarea poate avea motivatii si urmari nefericite dar nu la acelea m-am referit, pentru ca nu acelea ma intereseaza prin prisma subiectului abordat.. da, unii spun ca exceptiile confirma regula deci cele 2 exceptii enumerate de mine ca fiind posibile limite de acceptabilitate a Minciunii nu fac decit sa intristeze si mai mult prin insuficienta acestora in fata avalansei de rautate, lasitate, mediocritate sau prostie generatoare a Minciunilor care ne fac viata amara.
Dar eu tin la exceptii si la tot ceea ce este exceptional: situatie, concept, om sau tablou.. altfel, acum as dezlega integrame. Sunt un optimist convins, stiu ca acele doar 2 exceptii au puterea de a duce lupta inegala cu restul de nementionat.. si de a cistiga.
..stau si realizez acum ce impact teribil are asupra vietilor noastre, familia de cuvinte a notiunii de „exceptional”! Sunt termeni care contureaza idei frumoase prin consistenta si generozitate..si uite asa, poate ca am identificat un nou subiect…..si poate ca cineva va gasi de cuviinta sa-l dezvolte.. exceptie/ exceptional.
Nu se poate trai in societate fara minciuna. O stim cu totii: o lume in care-am spune intr-una adevarul in fata celorlalti e de neconceput. Nu m-apuc acum sa dau dovada decisiva, mint chiar acum prin omisiune. Spun doar ca oamenii sunt definiti de ego la fel de bine ca de orice altceva, iar ego-ul asta, cum il zgandari, fiind sincer, cum ti-ai facut dusmani. Poti fi sincer, intotdeauna, doar cu prietenii apropiati. Cum sensul scopul trecerii prin lume nu e de-a-ti face dusmani din toti cei pe care-i cunosti, cineva a inventat, de mult, minciuna. E de multe feluri: prin omisiune, folosire de eufemisme, minciuna de complezenta, minciuna din interes, minciuna de amorul artei, minciuna sfruntata, etc. etc. Are tot atatea nuante cat are curcubeul. Minciuna e de multe ori binefacatoare. Eu cred ca are o gramada de virtuti si ca e pe nedrept (si intotdeauna cu ipocrizie) condamnata, pentru ca e un instrument la fel de util ca si adevarul. Totul, dar absolut totul, depinde de contextul in care se spun adevarul sau minciuna. Minciuna te poate ucide, e adevarat, adevarul poate ucide si pe *altii* – n.b., nu ma refer aici la uciderea la propriu. Nu ma luati, va rog, cu „m-ati dezamagit”, nu mai suntem de mult la scoala primara.
—————–
Cand nu dezamagiti, nu va spune nimeni ca … l-ati dezamagit…
Dar cum observ ca nu conteaza de e adevar sau minciuna in cele spuse, mai ales ca nu e vorba – nu-i asa? – de un prieten apropiat, de ce va pasa ca cineva isi exprima gandul ca l-ati fi dezamagit??:)
Stimate domn,
Comentariul meu nu contine nicidecum un ton personal, asa cum eronat ati subliniat, este doar un mic comentariu la:
„Cineva spunea ca „cea mai inalta forma de dragoste, este renuntarea”.. dar oare stim cita suferinta si zbucium implica renuntarea la ceva drag? Si unde este oare Adevarul? In a accepta dragostea uneori imposibila si chiar distrugatoare sau in asumarea renuntarii spre linistea viitoare (macar) a partenerului *orb*? Unde se termina oportunitatea adevarului si unde incepe inoportunitatea minciunii?”
…text ce va apartine…
In plus, comentariile sunt pareri exprimate la adresa a ceva/cineva…
Prin comparatie, as putea spune ca de fapt si textul Dvs. are o nota extrem de personala…
De asta suntem aici… pentru a ne exprima pareri, comentarii, opinii…
Si daca tot m-ati provocat, stimate domn, indraznesc sa spun (doar prin prisma primului ecou postat de Dvs.), ca din moment ce elogiati renuntarea cum puteti afirma ca tineti la exceptii?
Pentru a pastra o „exceptie” e nevoie de vointa, lupta, dorinta, credinta.. o exceptie nu se „castiga” prin renuntare.. 🙂
Cineva spunea: „…daca ai spus o minciuna, e nevoie de altele sapte pentru a o sustine pe prima…” credeti ca merita efortul?
Acuma m-am dumirit ce inseamna acel semn cu sageata; probabil autorul comenteaza ecourile din propriul punct de vedere.
Cand am scris chestia cu dezamagitul era pentru ca, potrivit tezei din articolul sub comentariu, nu poti dezamagi pe cineva cand esti sincer si spui ce crezi.
Din cate mi-am putut da eu seama, lumea e sincera cand scrie aceste ecouri si e foarte bine. Cu exceptia campaniilor pentru vreo cauza sau alta (forumurile sunt, vad, folosite cu succes si pentru asa ceva), discutiile de genul celei din articol incita la expunerea punctului sincer de vedere.
Toate cele bune,
Nea Marin
Minciuna are picioare scurte!!!
Adevarul iese la suprafata ce untdelemnul!!!
Acestea sunt proverbe romanesti care condamna minciuna si promoveaza adevarul. Minciuna isi are locul numai acolo unde exista imperfectiunea si prostia. Un om inteligent nu va minti niciodata, pentru ca este constient de consecintele minciunii. Minciuna nu atrage dupa sine decat minciuna. Sinceritatea desi este deranjanta cateodata, totusi este preferabila miciunii, pentru ca sinceritatea are un rol corectiv, cu conditia sa accepti sa privesti adevarul in fata.
Cand ai un spirit autocritic, poti fi sincer. Cand spiritul tau este numai critic, atunci minciuna isi face loc pe nesimtite si asta pentru ca esti dispus sa te minti pe tine insuti. Toti oamenii mint din cand in cand. Conteaza care este scopul minciunii. Unii o fac in mod deliberat si caritabil, altii din obisnuinta si pentru a-si mentine o anumita imagine in grupul pe care il frecventeaza.
Sinceritatea este atributul oamenilor adevarati, oameni pe care te poti baza atunci cand ai nevoie. Cea mai mare greseala este sa crezi ca prin minciuna vei putea sa iti obtii scopul. Mai devreme sau mai tarziu se va gasi cineva care sa spuna adevarul despre tine si atunci s-a dus pe apa sambetei tot esafodajul tau.
In concluzie, fii sincer!!!
Super! Vad ca tema asta e mai tare decat una de pe forum! – asa cum si banuiam, si-o felicit pe Adriana c-a pus-o pe tapet.
Domnule Lica, sunt de-acord in parte cu dvs.
Sunt insa detalii si stim prea bine ca *in detalii* se ascunde ghiavolu’…
Ca profesor- stiu prea bine ca nu e bine sa descurajezi un copil (sau un invatacel, fie el chiar doctorand, e cam acelasi lucru pana la urma, numa’ detaliile difera, desi aici nu conteaza).
Ca atare, nu-i spui: „Bai prostane, tu n-ai nici o sansa”, asa cum o fac profesorii de doua lulele.
Ii bagi in schimb in cap ideea ca ar fi *ceva* acolo, daca, si repet, *daca* se insista.
Multi insi au fost salvati in acest fel, nespunandu-li-se in fata „adevarul” crud. Au insistat, au progresat, au ajuns oameni adevarati. Metoda? Minciuna, sa-i zicem, „benigna”. La asta ma refeream eu in postul anterior cand spuneam ca minciuna are si virtuti.
Pana la urma, ce e adevarul? Definitiile unanim acceptate (si acceptate pentru ca nu e de gasit altceva mai bun) sunt toate cu caracter *temporal*: afirmatia, adica, se pliaza rezonabil realitatii.
Numa’ ca realitatea asta e-n continua schimbare, ceea ce e azi adevarat e maine fals etc. Inaintea adevarului eu cred ca trebuie sa fie pusi *oamenii*.
Cand eram mai tanar gandeam ca dvs. De cand am imbatranit, mi-am schimbat oleaca pozitia. Inteleg asadar prea bine pozitiile, sa le zicem *contrare* – been there, done that, cum se zice.
Mie-mi face nespusa placere sa polemizez pe marginea acestor chestii. Pricina? Pricina e ca
eu chiar cred sincer ca am ceva de spus.
Toate cele bune,
Nea Marin
Parerea mea este ca vremurile cele mai corupte sunt acelea în care se minte cel mai mult.
Atunci se contureaza neîncrederea generala, neîncrederea între parinti, copii, prieteni, guverne, ocazie cu care sporesc fara masura protestele, juramintele si perfidiile.
Atunci apar diversitatile de opinii politice, religioase si chiar un continuu îndemn de a nascoci fapte si intentii defaimatoare la adresa adversarilor.
Sunt convinsa ca traim din plin aceasta epoca în care MINCIUNA, care nu este altceva decât alterarea adevarului, fie în domeniul politic al guvernantilor, fie în familie. Cred ca nu exista OM care sa nu fi mintit în viata lui. Minciuna poate fi însa conventionala în functie de circumstante, deci poate fi scuzabila, dar sunt oameni care „traiesc mintind”, atunci înseamna ca este ceva patologic.
Câteva cugetari armenesti despre minciuna:
„Minciuna umbla, dar nu înainteaza/ Minciuna e putreda pe dedesubt/Gura sacului minciunii e deschisa/Pâna sa apara adevarul, minciuna înghite lumea/Limba mincinosului e scurta, ca si picioarele”.
Un lucru este cert – TRAIM ÎN EPOCA MINCIUNILOR SI A IPOCRIZIEI, în care unii se adapteaza, altii nu si atunci se izoleaza, pentru a nu se lasa închisi în „sacul cu minciuni”.