Bestiole cu trompa si insticte de vampir, tzintzarii constituie, dupa partide, cea mai mare calamitate economica din Romania – care se manifesta cu biziit nocturn si cu bube – ziua.
Sa va explic.
Cel putin 5 milioane de romani au, in lunile calde (macar patru, anual), pierderi zilnice de productivitate – din cauza tzintzarilor. O ora pe zi – reflexe incetinite, reactii moi, ochi rosii, bube, scarpinat – urmare a nesomnului sau a somnului prost cauzat de tzintzari.
Sa socotim: 5 milioane x 15.000 lei/ora (tarif orar minim) x 120 zile face 9.000 de miliarde de lei. Anual.
Facea calculul asta de ceva timp, prietenul meu, poetul, si-si strimba buzele ca un copil – avea apucaturi ciudate pentru virsta unuia care, de cinci ani, zbura mai aproape de vise decit mine – si ridea. Iti dai seama? 9.000 de miliarde…
Apoi a mai cerut o bere (daca tot nu-si putea ineaca amarul, care intre timp invatase sa-noate, macar sa-l ametzeasca, mi-a zis) si pina sa plece am mai pus tara la cale – si-am aflat ca nu-stiu-care-senator, un „portocaliu”, e luat la refec prin presa, da motivul e ca n-a platit ultimii 10.000 de euro din aia 50.000 ceruti ca sa fie trecut pe liste.
„Nu s-a schimbat nimic”, a oftat – avea o jale de parca se terminase toata berea din lume – „da chiar nimic”… si de draci m-a blestemat sa-mi creasca gheare la creion. L-am
lasat in ale lui, de dragul vremilor trecute – cindva eram doi aiuriti, satui sa asteptam furiosi si nerabdatori la marginea gindului, de ne repezeam si apucam ideile de guler ca ne-ntrebam dupa aia de ce ploua cu belele, da numai pe ulitza noastra ploua cu belele… eh, alta viata – si s-a carat, furios pe lume, viata si pe femei. Pe astea din urma le abrogase de ceva timp, si poate ca de asta era mai in draci, si de asta l-am si lasat in pace.
S-a-ntors oricum dupa vreo ora – cu un prof. univ. – „expres”, ca sa-mi scoata din cap ideile mele negativiste (profu fiind artileria grea). Ca n-am dreptate; ca cetatea mai are poetzi; ca si ce daca nu se egzista mari companii – pe linga care traiesc miile de fime mici si mijlocii, care creaza bunastarea si patura de mijloc, nici nu e nevoie de asa ceva (sau ca firmele alea mari, care dau de lucru miilor de firme mici, or sa reziste in continuare in fatza concurentei din vest); ca inca mai exista cercetare, oho-ho, si inca fundamentala!; ca
nu prea conteaza ca in Romania nu mai sint industrii de virf, de avangarda tehnologica – putem trece si-n viitor cu aceeasi suma de oameni capabili sa construiasca milioanelor un loc de munca si-un adapost… bla, bla, bla.
Ma cam saturasem de ei si s-au enervat rau (ca si mine) cind le-am zis ca da, sintem un popor de intelectuali, sigur, de cercetatori, cum sa nu, o sa-mi iau o pereche de lentile de contact, roz o sa le iau, sa cercetez cu ele universul, stelele si viitorul, si la punctul asta au facut explozie amindoi – c-au zis c-o sa mi le cumpere ei, vinete, sau mov, in fine, ca sa vad asa cum trebuie viitorul.
Pina la urma ne-am impacat – eram intelectuali, ce naiba, si ne-am intors dupa juma de ora la discutiile alambicate si sterile din sala mare, la nu stiu care forum prezidat de domnu senator cu pricina.
„Il vezi?” – mi-l arata poetul, prietenul meu, pe senator, „il vezi cum biziie?”. Il vedeam – si pentru prima oara in viatza am avut senzatia pe care mi-o tot recita amicul meu de basme si dureri ascunse-n coltzul inimii: o revelatzie.
Din tzintzari nu se mai fac armasari. Pentru 50.000 de euro, se fac senatori.