ACUM.TV

Noua etică universitară

Rămâne doar idealul acesta, de a ne ridica la înălţimea valorilor morale şi etice pe care orice om trăind în societate le poartă cu sine, în încercarea de a se înţelege mai bine şi de a da un sens mai profund propriei sale existenţe (I.B.M).

Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude – spune undeva Ecclesiastul (I. 8-9) – pentru ca tot el să continue mai departe, spunând că: “ Ceea ce a fost aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” Nimic nou sub soare, este adevărat, pentru că, dacă se întâmplă să credem despre un lucru, întâmplare, etc., că este complet nou, trebuie să avem mereu în minte avertismentul că este foarte probabil ca el / ea să se mai fi întâmplat cândva, într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat (asta pentru a nu veni în contradicţie cu o lege naturală elementară, care postulează irevocabil că “nimic nu se naşte din nimic”). Ba mai mult, acest determinism ocult este în măsură să ne inoculeze, condiţionându-ne astfel, prejudecata că este inevitabil ca lucrul / întâmplarea în cauză să se repete la nesfârşit, în ciuda oricărei împotriviri, a uzurii inevitabile pe care o presupune trecerea timpului, sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii interioare a tot ce ţine de manifestările contingenţei şi ale temporalităţii. Este suficient să priveşti sau să asculţi cu atenţie la tot ce se întâmplă în jur pentru a accepta ca definitivă această constatare. Şi totuşi. Lucrurile se mai schimbă. Noul este posibil. Şi lucrul acesta se întâmplă nu numai în sectoare / domenii singulare ale vieţii de zi cu zi, ci la scară mare, dacă eşti suficient de abil să nu cazi în capcana iluziilor pe care ţi le întinde la fiecare pas o realitate pe cât de fluidă şi de înşelătoare, pe atât de perversă şi de hârşită în potlogării de culise. Sau poate că realitate în sine este una fără cusur, însă fiinţa care o percepe / creează este iremediabil pierdută. Pe acest fundal al confruntării dintre nou şi ceea ce este vechi, mi-am propus să vorbesc despre o presupusă nouă etică universitară, cu trimitere la un aspect esenţial al vieţii şi activităţilor academice: examenele şi avatarurile care ţin de modul în care se pune problema lor la nivel de facultate. Examenele ! Cine poate să rămână rece, distant, insensibil când este vorba de examene. Indiferent la ce nivel te situezi în ierarhia universitară, când lumea te ştie că dai examene cu studenţii te priveşte într-un mod mai special. Nu mai eşti prietenul comun, cunoştinţa întâmplătoare sau un trecător oarecare, ci te transformi pentru moment în ceva aparte, deosebit, care este tratat oarecare consideraţie (ştie multe, ce mai !), respect (observi ce bine şi elegant se îmbracă), deferenţă (nu mă impresionează cu nimic) dar şi cu invidie (ah, studentele!), ranchiună (un pierde vară, de fapt !) sau chiar cu dispreţ (este un om de nimic !).

S-a ajuns până acolo încât valoarea unui dascăl nu mai este apreciată după competenţa şi prestaţia lui didactică sau ştiinţifică, ci după modul în care se comportă la examen: nesemnificativ şi fraier dacă este îngăduitor, temut şi dur dacă este fără milă. Ce este de fapt un examen? În mod paradoxal, deşi marea majoritate a celor care urmează studiile universitare parcurg cicluri mai grele sau mai facile de examene, o bună parte din ei, întrebaţii fiind în legătură cu acest lucru, habar nu au ce înseamnă şi la ce le foloseşte examenele. Trebuie să recunosc însă că nici în tabăra cealaltă situaţia nu este cu mult diferită. Examenele se confundă, în covârşitoarea majoritate a situaţiilor cu o confruntare în care cele două părţi se vânează una pe alta cu ferocitate. Aşteptat cu nerăbdare de profesor pentru a-şi rezolva eventualele ranchiune sau antipatii subliminale, examenul oripilează masa studenţilor, transformându-i pentru câteva săptămâni pe an în nişte vietăţi verzui, traşi la faţă, cu privirea pierdută, goală, aduşi de spate şi tremurând la cea mai mică inflexiune a voci celui care examinează. “Fie ce-o fi ! Acum ori niciodată ! N-am nimic de pierdut ! “ sunt exclamaţiile pe care le auzi repetate cu obstinaţie pe culoarele Universităţii în zilele de examen.

Dar nu despre examene ca atare mi-am propus să vorbesc. Deşi, dacă ar fi să mă pronunţ în această chestiune aş propune desfiinţarea acestei modalităţi barbare, inumane şi nejustificată pedagogic de umilire a studentului (şi în unele cazuri, a dascălului însuşi), pentru a face loc unui dialog liber consimţit, cald, spontan, deschis, în care cei doi să se întâlnească pentru o clipă în ceea ce au comun ca educator care ştie ceva şi vrea să-l înveţe acel lucru şi pe altul, şi student, care este animat de dorinţa de a cunoaşte şi de a se modela pe sine prin învăţare, căutare, cercetare, trudind alături de cel în măsură să-l ajute.

•

Mai interesantă dar şi mai interesată decât examenele înseşi este însă conduita etică în care se desfăşoară acestea, şi în care funcţionează dealtminteri majoritatea compartimentelor în jurul cărora se structurează activitatea universitară, fie că este vorba de examenele de admitere, de promovarea examenelor în sesiune, de susţinerea doctoratului sau chiar de avansarea în ierarhia academică. În jurul acestor aspecte, dar mai ales în ceea ce priveşte sesiunile de examene, s-a încetăţenit la noi un termen de a cărui realitate nu se îndoieşte nimeni, dar despre care nu se vorbeşte decât în surdină, între patru ochi, fără martori, fiecare simţindu-se dator să păstreze o anumită distanţă în această chestiune. Nu de alta dar practica ca atare (a pune/băga pile) este pe cât de răspândită, pe atât de nepopulară, unii făcându-şi un mod de a fi din a pune pile (ciudat este că sunt mereu cam aceiaşi), în timp ce alţii din a le da curs (cum să refuzi un şef, un prieten sau chiar propria consoartă). Despre această sintagmă Dicţionarul Enciclopedic Larrouse, 1994 refuză să vorbească (lipsă de probe ?), în timp ce DEX-ul românesc (1975) este mult mai generos, explicând în detaliu ce înseamnă: A pune –a băga-o pilă – a interveni în mod abuziv în favoarea cuiva sau pentru sine, a solicita o protecţie ilegală pentru cineva sau pentru sine. Acum, despre “pilă” ca realitate a vieţii universitare nu au rămas prea multe de spus după ce Murphy şi-a publicat celebrele şi mult citatele (degeaba !) “Principii ale lui Peter”. Nici nu mi-am propus dealtminteri să disec originea şi semantica acestui termen, deşi o analiză ştiinţifică a acestui fenomen, realizată pe baze obiective s-ar impune cu stringenţă, cel puţin la nivel de intenţie, dacă se are în vedere o apropiere reală a curriculei universitare autohtone, de cea promovată în ţările vest europene. Poate cu altă ocazie. Acum aş vrea doar să fac o radiografie a cadrului normativ şi etic în jurul căruia se construieşte acest “eşafod al examenelor măsluite”, încercând o categorizare pe clase a celor care pun pile şi a raţionamentelor pe care se sprijină, în majoritatea cazurilor, acest temerar şi controversat demers.

Ţinând cont de experienţa pe care o am în domeniul educaţiei universitare şi deci, şi în ceea ce priveşte practica pilelor, cred că pot fi puse în discuţie următoarele categorii principale de aplicanţi:
1) persoane cu autoritate din cadrul instituţiei, şeful direct sau alţi profesori care mizează pe înţelegerea şi discreţia celui implicat dar şi persoane importante din alte instituţii echivalente sau nu;
2) colegi situaţi pe acelaşi palier al ierarhiei universitare sau cu un grad mai sus sau mai jos;
3) colegi situaţi la baza ierarhiei universitare, cunoscuţi, prieteni, soţ, soţie;
4) studentul însuşi sau colegi de-ai acestuia cu care întâmplător (?) eşti în relaţii mai bune.

De ce patru categorii şi nu mai multe sau mai puţine? În principal, pentru că maniera (şi atmosfera) în care ţi se cere acest lucru este, în mod ciudat, izbitor de asemănătoare. În primul caz, ţi se solicită o întâlnire, în grabă sau mai aşezată, în care, după politeţurile obişnuite, se aminteşte de nişte prietenii şi obligaţii mai vechi, care transced însă uzura timpului şi chiar pe cea a uzanţelor academice. “ Studentul în cauză este bun (rareori prost), dar are nevoie de puţină încurajare, sprijin moral tacit şi dacă este nevoie, chiar de puţin ajutor. Oricum sunt alţii mai tâmpiţi decât el” Nu poate fi refuzat, pentru că eşti solicitat de un om pe care îl respecţi, cu care ai unele puncte de vedere comune, de care te apropie natura domeniului în care lucrezi sau unele interese profesionale, etc. În cel de-al doilea caz eşti abordat pe coridor, la bufet sau la telefon, pentru a ţi se aminti, fără prea multe menajamente şi scrupule, că “ este unul în grupa X care-i cam lovit în cap, un pic tâmpit sau uneori chiar puţin idiot, dar care are nişte părinţi excepţionali, oameni deosebiţi şi fără egal. Aceştia au investit enorm în “comoara” lor dar fără nici un rezultat. Omul nu poate mai mult şi pace. La celelalte examene s-a descurcat cumva. Singura lui problemă este examenul la materia ta. Fă ceva şi ajută-l ” Cum să refuzi o asemenea istorioară, doar “cui pe cui se scoate” Hai, treacă meargă, poate mâine o să am şi eu nevoie de sprijinul lui. În al treilea caz, ţi se bate respectuos la uşa biroului (sau chiar la domiciliu), eşti salutat cuviincios, întrebat de sănătatea proprie şi a familei, de rude, prieteni, cunoscuţi comuni, etc, pentru ca în cele din urmă, cu privirea fixată în podea, să ţi se ceară o mică favoare, una insignifiantă dar extrem de preţioasă pentru aplicant. “Ştiţi, dacă se poate, studentul X are examen cu d-voastră, şi este foarte emoţionat. Este un pic slăbuţ la carte, el învaţă pe rupte dar ceva nu merge, nu-l ajută capul. Părinţii lui sunt bătrâni, bolnavi totdeauna, săraci deseori sau chiar mai rău, este orfan. N-are nici un sprijin. Vă rog, fiţi bun şi ajutaţi-l”. Cum să-i explici că toţi avem părinţi bătrâni, bolnavi, săraci sau chiar nu-i mai avem deloc, şi totuşi încercăm să ne descurcăm pe picioarele proprii şi nu să umblăm cu “jalba-n proţap” pentru a justifica ce ? Lenea, dezinteresul, indiferenţa, prostia ? Nu te lasă inima însă să-l refuzi. Aşa că mergi mai departe. Viaţa este frumoasă.

În ultimul caz, studentul însuşi este cel care te abordează sfios, spăşit, cu glasul stins, abia auzit, încordat, cu privirea rătăcindu-i pe pereţi. “Ştiţi, n-am reuşit să mă pregătesc cum trebuie. În timpul liber lucrez, am citit eu dar numai odată sau de două ori. N-am reuşit să-mi repet materia. Vă rog foarte mult ajutaţi-mă şi o să vă fiu recunoscător“ Sau, în altă variantă “În vacanţă plec să lucrez în străinătate. Săptămâna trecută mi-a murit bunica sau tata a făcut un preinfarct şi n-am avut timp să citesc. Trebuie însă să fiu integralist ca să obţin visa de plecare. Şi nici nu pot să mă întorc pentru sesiunea de toamnă. Vă promit că în anul următor o să reiau materia din scoarţă-n scoarţă. Oricum nu înţelegi nimic din anii următori, dacă nu ai parcurs temeinic …,etc” Te uiţi la el şi te întrebi cu ce este vinovat că nu are pe nimeni. Şi apoi, cum ai putea să te mai uiţi în ochii colegilor lui ştiind că pe toţi ceilalţi solicitanţi i-ai onorat, iar pe el îl refuzi. Trece sau nu ? Lasă că vedem în ziua examenului.
Oricât ar părea de stufoasă şi de patetică această prezentare, la o analiză obiectivă nu poate să nu te impresioneze rigoarea, frenezia şi energia care se investesc în toată această tevatură cu “pilele” la examene. Trebuie precizat în acelaşi timp, pentru a fi în acord cu realitatea de fapt, că cei angajaţi în această cursă rămân totuşi o minoritate, chiar dacă nu totdeauna neglijabilă. Pentru ce se întâmplă însă toate acestea sau mai degrabă cui foloseşte acest gen de practici ? Cine câştigă şi cine pierde din toţi cei care asistă neputincioşi sau interesaţi la această înţelegere, aranjament sau mică afacere cum mai este numită pe ici pe colo ? În ce mă priveşte nu intenţionez să mă pronunţ asupra a ce şi cât se câştigă din aceste deprinderi şi obişnuinţe, pe care unii le exploatează în mod sigur cu beneficii de invidiat. Treaba lor (şi a conştiinţei lor nocturne s-ar putea completa, la rigoare). Dar nu acest lucru este important. Esenţial este cine şi ce se pierde prin acceptarea ca normă tacită, subînţeleasă şi netaxată de nimeni a “pilelor”?

Consecinţele sunt dramatice prin modul în care se reflectă în mintea oamenilor, în primul rând pentru colectivitatea din mediul academic, şi ulterior din viaţa de zi cu zi a societăţii. Odată pentru că desfiinţează fără drept de apel orice criteriu de constituire a unei scale de valori indispensabilă pentru spiritul de coeziune şi de unitate al instituţiilor universitare, şi mai departe pentru că inculcă în conştiinţa dascălului universitar senzaţia că este un simplu “prestator de servicii gratuite” aflat în slujba sau la cheremul unor interese şi cercuri de influenţă oculte, care-i transced autoritatea, obnubilând-o sau chiar desfiinţând-o. Unii ar putea riposta la această constatare spunând că, departe de a fi nocivă, practica pilelor îi permite dascălului universitar să-şi plătească unele poliţe şi datorii către prieteni binevoitori, pe care altfel, din salariul de mizerie pe care-l primeşte, nu le-ar putea achita niciodată.

Rămâne de văzut dacă acest argument rezistă la proba spiritului elitist pe care şi-l asumă, cu atât de nejustificată inocenţă, instituţiile academice. Se creează apoi, prin cultivarea şi acceptarea acestei practici, un cerc vicios care prinde educaţia universitară într-un angrenaj de condiţionări reciproce cu efecte catastrofale asupra misiunii pe care se presupune că ar trebui s-o aibă, în mod normal Universitatea: respectiv aceea de “spiritualizare a vieţii marelui organism social politic şi cultural creator, care este naţiunea” (V. Pârvan, 1920), sau de “ a unii pe profesor şi studenţi (maestru-discipoli) în efortul comun de căutare a adevărului şi de exprimare a frumosului ”(O. Fodor, 1975). Nu în ultimul rând, calitatea procesului didactic şi implicit a celui care o promovează este considerată de marea masă a studenţilor ca fiind cel puţin dubioasă şi lipsită de valoare formativă, dat fiind faptul că nu mai contează cât de bine eşti pregătit, ci cât de abil te dovedeşti în a exploata slăbiciunile şi inconsecvenţele părinţilor, prietenilor sau a profesorilor.

Dar cel mai păgubit iese din această afacere cadrul deontologic şi etic care reglementează relaţiile dintre profesor şi studenţi, întrucât de acesta depinde eficienţa şi răsunetul social al instrucţiei de nivel academic, dar nu numai. Cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit îşi vor explica astfel, de ce majoritatea studenţilor pleacă de pe băncile Universităţilor cu senzaţia dezagreabilă că au scăpat de un coşmar şi că nu mai vor să audă nimic de ceea ce lasă în urmă. Iar dacă scurgerea vremii şi uzura inexorabilă pe care o presupune înaintarea în vârstă mai temperează puţin această aversiune, transformând-o treptat într-o melancolie îmbibată de regrete ambigui, faptul se datorează mai degrabă nostalgiei pe care o provoacă amintirea anilor de tinereţe în care se consumă de obicei aventura universitară.

•

O să mă întrebaţi, ce legătură au toate acestea cu o presupusă nouă etică universitară ? N-au nici o legătură , pentru că nu este nimic nou în tot ce s-a spus mai sus. Mau mult, sunt lucruri cu care ne-am obişnuit într-o asemenea măsură, încât nici măcar nu le mai considerăm a fi demne de luat în discuţie, de a căuta soluţii la rezolvarea lor sau de a le găsi un antidot. Ne-am obişnuit cu ele, fac parte integrantă din viaţa fiecăruia, ne populează visele, aspiraţiile, uneori chiar sistemul de credinţe şi de convingeri intime. Sunt într-un fel imaginea fatalităţii care domină de secole gândirea şi mentalitatea acestui neam. Cum am putea fi noi altfel de cum au fost cei dinaintea noastră, cei de la care am preluat noul şi vechiul, prejudecăţile şi libertatea de cuget, prezenţa şi absenţa totală din istorie ? Şi totuşi, există ceva inedit, nou, ceva nemaivăzut şi nemaiauzit în tot amalgam de trecut, prezent şi viitor pe care se întemeiază gândirea şi spiritul epocii în care trăim. Această noutate constă, la nivel de instituţii academice, în faptul că presupusa nouă etică universitară se manifestă, în realitatea imediată, prin absenţa oricărei etici şi reguli normative capabile să ordoneze şi să dea consistenţă unui domeniu atât de esenţial ( şi de inutil, în egală măsură), pentru o societate care-şi valorizează sistemul educativ după criterii demne, mai degrabă de lumea interlopă sau de culisele economiei subterane. Ne confruntăm mai curând cu un spirit şi o atitudine total antietică, un “no man’s land ” alunecos, perfid, plin de capcane şi lipsit de puncte cardinale, un spaţiu în care domină cu aroganţă şi impertinenţă atemporalitatea individului capabil “să cumpere şi să vândă” orice: de la diplome de licenţă la lucrări de doctorat sau, şi mai grav, la cele mai înalte titluri/onoruri academice. Nimic nu este suficient de preţios, de rar sau de integru, pentru noua mentalitate, care să nu poată fi cumpărat. Pentru această nouă orientare etică, trecutul, prezentul şi viitorul, departe de a mai lega între ele epoci istorice şi generaţii de oameni vii, se constituie ca o dimensiune amorfă, omogenă, fără relief, în care predomină pedagogia inegalităţilor şi a mediocrităţii, a conformismului extrem şi a corupţiei / obedienţei generalizate.

Privite din acest context şi trăind în mijlocul acestei stări de fapt, începi să înţelegi amărăciunea şi pesimismul istoricului V. Pârvan, care spunea la 3 noiembrie 1919 în lecţia inaugurală despre – Datoria Vieţii Noastre – rostită cu ocazia deschiderii cursurilor Universităţii Daciei Superioare la Cluj Napoca: “ Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate aşezămintele lui. Într-o lume de seci şi utilitarişti josnici, conspiraţia generală a neisprăviţilor va popula cu reprezentanţi de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităţilor social culturale şi social politice”

Şi mai departe, acelaşi Pârvan se întreabă nedumerit şi plin de temeri: “ Pe ce drum va apuca noua confraterie spirituală ? Cele vechi, mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaştina materialismului vulgar “, pentru a încheia cu o formulă care ar trebui să pună pe jar întreaga gândire, atitudine şi spiritualitate academică (dar nu numai) contemporană: “Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, căci tu eşti om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor pe care tu nu trebuie să-l laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor, chiar de-ar fi să-l creşti cu tot sângele vieţii tale, care numai odată o ai ” (V. Pârvan. Idei şi forme istorice, 1920,15-21). Cam asta este ceea ce se vede şi se aude, în materie de conduită academică, de pe primele trepte ale secolului XXI. Într-un fel sau altul, începutul acestui nou ciclu se pliază destul de bine pe avatarurile şi neajunsurile fratelui său mai mic (secolul XX), minus ororile războiului dar şi pentru asta mai este timp. Cum vor evolua lucrurile în continuare numai Dumnezeu ştie, cu toate că am senzaţia că, în ce ne priveşte şi el este pus în încurcătură.

Nimic nou sub soare, într-adevăr. Un neam (generaţie) trece şi altul vine dar pământul (obiceiurile / deprinderile) rămân mereu aceleaşi. Lucrurile ca şi oamenii se zbuciumă peste măsură fără nici o finalitate, apele râurilor se varsă-n mare şi marea nu se umple niciodată, căci ele se întorc neîncetat la locul din care au plecat. Vântul suflă către miazăzi, pentru a se întoarce apoi către miazănoapte, şi învârtindu-se roată – roată el bate neîncetat aceleaşi locuri şi aceleaşi feţe, pustiite de amărăciunea deziluziilor şi a eşecului, de dorinţa nestăpânită de a fi şi altceva decât reflectarea-n oglindă a ceea ce piere şi nu durează decât o clipă, a iluziei că putem fi şi altceva decât ceea ce suntem în realitate. Rămâne doar idealul acesta de a ne ridica la înălţimea valorilor morale şi etice pe care orice om trăind în societate le poartă cu sine, în încercarea de a se înţelege mai bine şi de a da un sens propriei existenţe. În rest, trebuie să-i dăm încă odată dreptate Ecclesiatului ( I. 14-15) când spune că: “M-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ceea ce lipseşte nu se poate număra” Quod erat demonstrandum !

Acest articol a fost publicat luni, 21 februarie 2005 la rubrica Repere carteziene.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.