Veniţi alături de mine, prieteni !
Veniţi alături de mine, prieteni !
munţii duc dorul paşilor hotărâţi
care să le cucerească cele mai înalte piscuri
cu demnitatea şi curajul celor care se ştiu stăpâni şi prezenţi la ei acasă –
mările însetează după braţele vânjoase
despicându-le apele în miriade de şuvoaie luminoase
în drumul lor spre necunoscutul ascuns în piepturile arzând de nerăbdare.
veniţi alături de mine, prieteni !
să tregem împreună clopotele unei noi deşteptări
care să anunţe zorii incandescenţi ai zilei de mâine –
departe de rutina şi de neajunsurile cotidiene
împânzind cu visele noastre orizontul pierdut după dealuri –
fiecare să dăruie ceva din Sinele propriu
celor lipsiţi de bunătatea şi frumuseţile vieţii –
şi uniţi să mergem acolo unde ne despart din totdeauna
urzelile şi nemulţumirile veacului.
veniţi alături de mine, prieteni !
neprihăniţi şi cu sufletele mereu în alertă –
atenţi la tot ce se întâmplă în jur
prielnic sau dimpotrivă –
încărcat de resentimente şi ură –
fiecare în parte şi toţi ca un întreg de nebiruit
să le dăruim tuturor din comorile tăinuite
ale bucuriei de a trăi printre făpturi de aceiaşi sorgine
şi care luptă pentru un ideal comun –
să dăm o nouă vigoare şi un nou înţeles
evenimentelor şi lumii care se înalţă fără contenire
cu fiecare vorbă spusă la locul şi la vremea ei –
cu fiecare gest care înnobilează trecerea omului
prin focul neostenit al încercărilor şi al erorii.
veniţi alături de mine, prieteni !
să nu rămână singur Visul acesta de a ne regăsi
mai înţelepţi şi mai buni pe baricadele inexpungabile
ale confruntării dintre Viaţă şi Moarte –
dintre ceea ce dăinuie în mărire şi slavă
şi nimicul în care ne pierd mărunţişurile inevitabile –
dintre Lumina care ne călăuzeşte paşii nehotărâţi
şi bezna care ne asaltează cu violenţă din toate părţile.
veniţi alături de mine, prieteni !
cântecul nostru să răzbată ca un clopot de bucurie
până dincolo de graniţele care ne despart de frumuseţea şi strălucirea absolută
a gloriei de a fi încununarea supremă a creţiei –
nimic şi nimeni să nu rămână pe dinafară
uitat sau abandonat pe cărările întortocheate
ale Infinitului din lucruri şi din făpturile
mici sau mari de pe cuprinsul a ceea ce se vede
sau rămâne ascuns în tenebrele şi genunile Fiinţei.
veniţi alături de mine, prieteni !
şi azi şi mâine şi pentru totdeauna
să purtăm în entuziasmul general al clipelor
care trec şi vin într-un şuvoi necontenit
stindardul imaculat fluturând la marginile veşniciei –
nostalgia unor tărâmuri îndepărtate şi debordând de lumina care curge
în ritmuri frenetice de fluvii dezlănţuite
abandonându-se cu voluptate în braţele de întuneric
ale oceanului desprins din necuprinsul ceţos al zărilor
veniţi alături de mine, prieteni !
şi nu uitaţi să luaţi cu voi tot ce aveţi mai de preţ
dorinţe şi vise care vi se păreau de neatins –
idealuri născute în tihna clipelor de răgaz
sau răzbind din piepturile voastre însetate de Absolut –
amintirile doar să le lăsaţi în urmă
şi tot ce-aţi adunat pe nedrept sau în pripă –
învăţăturile care nu s-au dovedit a fi de nici un folos
şi mai presus de orice răutatea şi vanităţile mărunte
care au semănat în gurile voastre
aromele înveninate ale invidiei, dispreţului sau urii.
veniţi alături de mine, prieteni !
şi nu vă gândiţi că lasaţi în urmă un întreg univers
prieteni, obiceiuri, credinţe, sărbători –
un întreg arsenal care vă împiedică să vedeţi
adevăratul chip a ceea ce purtaţi în suflet –
Spiritul care v-a dat viaţă pentru a vă împlini destinul –
neînvinse se vor ridica braţele şi gurile noastre
în întunericul care ne ţine prinşi ca-ntr-un cleşte
pentru a nu ne ridica la înălţimea propriilor aspiraţii
abandonaţi Neantului şi Morţii care pândeşte avidă
veniţi alături de mine, prieteni !
cutezători să pornim spre temeliile Începului
desprinşi de greutate şi năduful materiei
zborul să fie de acum pentru fiecare în parte
sensul real a ceea ce se cheamă în veşnicie a Fi –
urzitori de lumi noi şi întemeietori de tradiţii
să ridicăm deasupra beznei şi a obişnuinţelor
sabia cu şapte tăişuri a Adevărului şi a Frumuseţii –
vindecaţi de ispita prejudecăţilor şi a iluziilor
pe această nouă temelie de stâncă să aşezăm
templul vremurilor care bat cu nerăbdare la uşă.
veniţi alături de mine, prieteni !
semne ale unor noi timpuri se anunţă aproape
şi nimeni nu-i la locul lui pentru a le întâmpina
şi a le spune o vorbă de bun venit –
abandonat şi gol se usucă Cerul
ca un fir de iarbă cosit sub arşiţa neîndurătoarei canicule
nici un strop de rouă nu mai brăzdează răcoarea nopţii
iar stelele şi-au tras pe cap veşmântul deznădejdii –
demult nu s-a mai auzit cântecul dimineţilor
şi zorii întârzie să se desprindă din capcanele nopţii –
graniţele timpului se pierd în indefinit
iar asupra rostului a ceea ce este nu se mai apleacă nimeni.
veniţi alături de mine, prieteni !
deschideţi-vă braţele şi inimile pentru a primi
suflul incandescent al răsăritului perpetuu –
binecuvântarea bucuriei şi a zilei care începe cu fiecare –
acum când nimic nu ne mai împiedică să fim noi înşine
şi mai mult decât atât – să păşim cu încredere în ceea ce urmează –
liberi de fascinaţia şi de tentaţiile necunoscutului –
buni, întregi, temerari şi dăruind din toată inima
la fel cum la rându-i se dăruie fără măsură –
într-un elan mai presus de orice poate fi închipuit
însuşi sufletul viu şi neasemuit al Umanităţii –
pe dinafară sau uitat să nu rămână nimeni şi nimic
preţul fiind noi înşine pentru tot ce urmează să fie.
Un poem extraordinar. Pacat ca timpul in care traim este departe de a pretui valorile despre care poetul vorbeste in versuri atat de sincere