Nu ma laud cu un spirit de observatie deosebit. Mi s-a intamplat uneori sa ma salute vreun elev si sa ma intreb unde l-am mai vazut, ca apoi sa-mi dau seama ca eram diriginta lui. Un hot care m-a urmarit prin mai multe magazine, a reusit pana la urma sa-mi fure portofelul din mana, dar n-am fost in stare sa-l descriu la Politie. Cat despre recunoasterea lui in niste fotografii…pas! M-am plans alor mei cu privire la aceasta lipsa, s-au amuzat, apoi mi-au spus ca e normal, am alte preocupari. Asa o fi, am zis, dar care sunt acele preocupari? Mi-ar fi placut sa am mai mult spirit de observatie in cateva momente ale calatoriei despre care voi povesti in cele ce urmeaza.
Luasem un avion al companiei KLM, sa ajung in Canada si urma sa fac schimbul la Amsterdam. Din cauza cetii, avionul a primit mai tarziu acceptul pentru aterizare si, pana am mai trecut pe la niste ghisee, am pierdut legatura urmatoare, asa ca a trebuit sa stau o noapte la hotel; masa si casa pe banii companiei. Ne-am adunat laolalta vreo 12 romani, toti in aceeasi situatie si umblam de colo-colo prin aeroport, ca oile in urma pastorului; aveam o pastorita frumusica, mare specialista in limba lui Shakespeare. Cu pasapoartele si cu biletele noastre in mana, “pastorita”, dupa multa alergatura si discutii, a lamurit situatia. Din grup faceau parte persoane diferite ca varsta si preocupari. O doamna cu caciulita alba – am retinut amanuntul numai pentru ca era foarte cald si nu intelegeam de ce poarta caciulita – ne-a aratat tuturor un volumas de versuri scrise de ea si publicate in regie proprie, cum se spune. Am citit o poezie-doua, mai mult de complezenta, nu aveam dispozitia necesara; inca nu se lamurise situatia noastra. Mai era alta doamna, foarte agitata, vorbea-ntruna; m-asteptam sa-si aduca aminte ca a uitat aragazul aprins. “Asa de frumoase sunt lalelele si zambilele din aeroport, a spus cineva, de ai crede ca sunt de plastic!” Cu totii am remarcat un tanar care evita sa stea cu noi, se tragea tot timpul deoparte, la oarecare distanta si se apropia doar pentru lamuriri, sa dea sau sa-si ia actele. Parea o persoana distinsa si manierata, avea o voce frumoasa: m-am gandit ca n-avea ce discuta cu noi, niste galagiosi banali.
La hotel, alte formalitati, repartizarea in camere – am nimerit cu pastorita – apoi, direct la masa. Sistemul de servire “all you can eat” a fost foarte apreciat de ai nostri; unii si-au pus in farfurie niste vezuvii, nu am observat care dintre ei, nici nu ma interesa, am vazut doar vezuviile gata sa erupa. Pe cand paraseam restaurantul, coborand pe scari, tocmai urca si tanarul nostru, apoi nu l-am mai vazut. Am admirat imprejurimile hotelului: un lac inconjurat de trestii, am umblat un pic prin magazinul de la parter si, facandu-se tarziu, ne-am retras in camere. Nu stiu cat am apucat sa dormim, cand, deodata, ne-a trezit telefonul. Politia din Amsterdam voia sa stie unde e tanarul cel retras si ce am mai observat la el… Mai apoi am auzit mare galagie pe hol, tropaituri si discutii aprinse. Erau cativa politisti impreuna cu oamenii hotelului. N-am mai dormit deloc, am tot incercat sa ne amintim ce am mai observat la persoana cautata – pe mine, oricum, nu se putea conta – si ne-am intrebat: spion sa fie, infractor sa fie? “Si ce frumusel era!” zice pastorita. “Si ce manierat!” zic eu. “Asta ca sa nu ne mai orientam dupa infatisare”, zicem amandoua, cu multa intelepciune…
La intoarcerea din Canada, a trebuit sa astept cateva ore pana la plecarea avionului spre Bucuresti. Am umblat prin magazine, am cumparat niste nimicuri, printre care, o reproducere de vreo 7 cm. a vestitei pietre de la Rosette ( originalul are 1 m lungime si 70 cm. latime – piatra pe baza careia Champollion a descifrat hieroglifele). M-a costat 10 dolari. Mana sparta, ca totdeauna, mi-am zis si, ca sa fac economie, m-am retras pe o banca in asteptarea avionului. O doamna se apropie de mine, imi zambeste si imi vorbeste ca si cand ne cunosteam. Ma tot intrebam cine sa fie, in sfarsit, cand mi-a spus cat de laudate i-au fost poeziile, mi-am amintit: doamna cu caciulita, dar acum nu o mai purta.
De data asta am avut rabdare sa citesc mai multe poezii – se vede ca era tare mandra – si am remarcat o delicatete feminina deosebita; erau niste sonete parca din alte timpuri… Auzindu-ne vorbind romaneste, se apropie de noi un tanar (altul) si, asemenea catelusului Samurache, isi arata bucuria de a sta de vorba. A acaparat imediat discutia – oricum, tot nu aveam ce face – si ne-a povestit totul despre el, despre familia lui stabilita in Australia, cum o duc, cum au dus-o si…cum cultiva ei o anumita “iarba” in casa, in pivnita si in alte locuri. Si-a exprimat o oarecare ingrijorare cu privire la vamesii romani, ca, zice, “am o cantitate la mine, in bagajul de mana”. Spera sa ajunga cu bine la un var din Bucuresti, sa plaseze “iarba”, apoi sa petreaca o vacanta de pomina pe litoral. Ma temeam ca ar vrea sa-i trec eu bagajul prin vama si n-am stiut mai apoi cum sa-l evit…
La Otopeni m-am indepartat de compania lui. Cand ajung, in sfarsit, la punctul de control, vamesii imi fac harcea-parcea toate bagajele. Din intamplare, imi arunc ochii mai departe, spre alt punct de control. Cine credeti ca trecea vesel si zglobiu, spre lumea libera a Bucurestilor, fara sa fie intrebat mai nimic, fara sa-i fie desfacut bagajul? Infamul traficant de droguri!
Incercand sa-mi inchid valiza, obosita si enervata, am simtit dintr-o data, ca un bazait in ureche, cum se incheaga o alta observatie inteleapta si de o mare valoare teoretica si practica:
Vamesii judeca lumea dupa criterii numai de ei stiute… Sa nu te increzi in vamesi!