Preambul: Pe Cristina Popa am cunoscut-o cu doi ani în urmă, la festivitatea de comemorare a genocidului armean de la Cluj, făcând oficiile de translator pentru ambasadorul Armeniei. Am revăzut-o în aceeaşi vară, la Gherla (vechiul Armenopolis întemeiat în veacul al XVIII-lea ), la sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul. Era îmbrăcată într-un pitoresc costum popular armenesc. Atunci am aflat că a absolvit Facultatea de Studii Europene – secţia Relaţii Internaţionale – cu o lucrare de diplomă despre genocidul armenilor din Turcia şi că a beneficiat de o bursă în Armenia unde şi-a perfecţionat cunoştinţele de limbă armeană. A fost oaspetele emisiunii Transilvania Policromă de la TVR Cluj, unde a vorbit despre rădăcinile ei armeneşti şi de vizita memorabilă în regiunea Nagorno Karabakh.
Nagorno Karabagh - între Armenia şi Azerbaidjan
Ne-a relatat despre consecinţele dureroase ale conflictului armat interetnic, de faptul că oamenii de acolo au nevoie de ajutor şi susţinere. Planurile ei vizau un eventual masterat în Studii Europene sau angajarea la o firmă din Bihor. Pe atunci nu bănuiam că următoarea ei prezenţă televizată va avea loc printr-o legătură telefonică directă cu oraşul Şuşi din regiunea Arţah, ( fostă Nagorno Karabagh) şi avea să ne vorbească despre o nuntă tradiţională armenească…nunta ei! Am reluat discuţia, de data aceasta prin corespondenţă, pentru a vă relata o poveste de dragoste complexă: faţă de un bărbat, faţă de pământul strămoşilor, faţă de oameni
Chemarea străbunilor…
Andrea Ghiţă: Când ai fost pentru prima oară în Arţah (Nagorno Karabagh) şi ce te-a determinat să te întorci şi să te stabileşti acolo?
Cristina Popa-Rakedjian: În cadrul stagiului de voluntariat din 2008 am vizitat şi Arţahul, pentru 4 zile. Arţahul, pe numele său “internaţional” Nagorno Karabagh, Arţahul, “cuibul de vulturi” (în cultura armeană, vulturele simbolizează vitejia, puterea), “patria eroilor”, locul despre care auzisem că a trecut prin foc şi sabie pentru a rămâne armenesc… Deşi din cauza vremii ploioase de sfârşit de septembrie nu am putut vedea foarte multe, spiritul meu de „armean” s-a trezit oarecum. “Call of the wild”, dacă vreţi. Am simţit că aici este nevoie de oameni, de ajutor, şi mai mult decât în Armenia, este nevoie mai mult decât oricând de fapte, nu de vorbe, de fond, nu de formă. Asta, deşi eu personal nu fac nici o diferenţă între Arţah şi Armenia. Pentru mine, amândouă fac parte din aceeaşi “Patrie Mamă”.
Arţahul istoric a dispărut prin voinţa lui Stalin
A.G: Spune-mi câteva cuvinte despre istoria acestei regiuni
Cristina Popa-Rakedjian: Arţahul a fost atestat ca a provincie a Armeniei istorice încă din secolul X, aflându-se, apoi, de-a lungul istoriei, fie sub dominaţie (politică) armenească, fie arabă, fie persană sau turco-tătară. Însă compoziţia sa etnică a fost relativ omogenă, la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX ajungând până la 90-95% armeni.
Dadivank - o mănăstrire veche între munţii din Arţah
În secolul XIX, Arţahul era o importantă zonă comercială, Şuşi fiind al treilea mare oraş din Caucaz, după Tiflis (azi Tbilisi) şi Baku. Pe lângă statutul său de important nod comercial (numeroase curţi regale europene se aprovizionau cu diferite mărfuri provenind din Şuşi, cum ar fi mătase, brocarturi, obiecte din lemn, bijuterii ş.a.m.d.), era şi un important centru cultural şi artistic, cu mai multe publicaţii, ziare, reviste, ansambluri de teatru şi de muzică. Apoi dezvoltarea oraşului Baku, port la Marea Caspică a dus la scăderea importanţei oraşului Şuşi, aşezat într-o zonă de munte, greu accesibilă. Declinul său a fost grăbit şi de luptele interetnice din 1905 – 1906 precum şi de uriaşul masacru din martie 1920, orchestrat de Azerbaidjan (devenit stat independent în 1918) şi tolerat de armata britanică staţionată la Baku. Cartierul armenesc din Şuşi a fost incendiat şi distrus aproape în întregime, iar populaţia armenească,( circa 20000 de suflete), ucisă sau alungată. În 1921, Stalin decide ataşarea zonei Karabagh-ului la Republica Sovietică Socialistă Azerbadijan, sub numele de „Oblast” (provincie) autonomă. Timp de mai multe decenii, guvernul azer sovietic duce o politică de „azerificare” a Karabagh-ului, dislocând grupuri de populaţie armeană dintr-o zonă şi mutându-le altundeva, aducând grupuri de azeri în locurile eliberate de armeni, prin diferite măsuri legale care favorizau populaţia musulmană, prin lăsarea în paragină şi distrugerea deliberată a monumentelor istorico-arhitecturale armeneşti omniprezente, etc. Ca rezultat al acestei politici, la sfârşitul anilor 80, populaţia armeană scăzuse de la 95% la 70-75%.
Karabagh-ului este ca un bolnav conectat la un sistem de respiraţie artificială
A.G.: Cum a început conflictul armeano-azer şi care e situaţia actuală a regiunii?
Cristina Popa-Rakedjian: Conflictul a început prin proteste paşnice ale populaţiei armene din zonă, care cerea respectarea drepturilor garantate de Constituţia Sovietică şi, mai apoi, alipirea Karabagh-ului la RSS Armeană. Bineînţeles că Azerbaidjanul nu a fost de acord, şi la sfârşitul lui 1988 – începutul lui 1989, a atacat Karabagh-ul. Sorţii de izbândă au oscilat de o parte şi de alta, de-a lungul a 4 ani sângeroşi.
Şuşi: o casă nouă printre ruine
Nu există familie din Karabagh care să nu fi pierdut pe cineva în acest război, pe care armenii îl consideră război de eliberare naţională , iar azerii – război pentru păstrarea integrităţii teritoriale. Karabagh-ul a fost ajutat de armata Armeniei şi chiar şi de grupuri de mercenari formate din armeni din diaspora (unul dintre geniile militare ale războiului, Monte Melkonian, e armean din SUA), în timp ce Azerbaidjanul avea de partea sa chiar şi grupuri de mujahedini din Afganistan. Războiul s-a terminat în 1994, prin victoria forţelor Karabagh-ului. În octombrie 1994 s-a încheiat un armistiţiu, care consfinţea status-quo-ul: victoria Karabagh-ului, ataşarea la teritoriul fostei Oblast autonome din perioada sovietică a zonelor Kelbajar, Jebrail, Zangelan, Fizuli, Kubatlu, Lacin şi apartenenţa acestora la tânăra Republică (care îşi declarase independenţa în 1991), linia de contact. Astăzi Arţahul este un teritoriu independent de facto, dar nu şi de jure. Are toate caracteristicile unui stat – preşedinte, guvern, armată, drapel, imn, parlament. Economia este susţinută în mare parte prin ajutorul Armeniei şi al diasporei, dar şi prin diferite iniţiative locale. Situaţia este comparabilă cu a unui bolnav conectat la un sistem de respiraţie artificială. Singura soluţie viabilă este dezvoltarea economică a regiunii, respectiv caracterul independent al acestei dezvoltări. Nu mai ţin minte cine a spus următoarele, dar a spus foarte bine: “Când vom începe să ne purtăm ca un stat adevărat, comunitatea internaţională ne va trata ca atare”.
A.G: Cine a garantat armistiţiul armeano-azer şi ce şanse are să se menţină?
Cristina Popa-Rakedjian: Armistiţiul semnat la Bişkek, în octombrie 1994,este garantat de Rusia În 1994 s-a încheiat doar conflictul armat. După cum foarte corect se spune, un armistiţiu nu este un tratat de pace. Dacă ne luăm după declaraţiile belicoase aproape cotidiene ale Azerbaidjanului, războiul e la uşă. Dar dacă judecăm la rece, reizbucnirea războiului nu este în interesul nimănui. Un atac asupra Arţah-ului ar pune în pericol veniturile generate de petrol, concentrate în mare parte în mâinile clanului conducător din Azerbaidijan, familia Aliyev. Nu cred că familia Alyev şi-ar pune la bătaie conţinutul propriului buzunar pentru a finanţa războiul.
A.G: Nu se preconizează unirea cu Armenia?
Cristina Popa-Rakedjian: La începutul mişcării, în 1988, asta s-a dorit. Apoi s-a renunţat, drept concesie.
A.G: Care este statutul minorităţii azere şi a altora?
Cristina Popa-Rakedjian: Nu putem vorbi de o minoritate azeră semnificativă. Înainte de începerea războiului a existat o comunitate organizată, cum exista şi o comunitate de armeni destul de mare în Azerbaidjan, dar în cursul războiului şi după acesta, majoritatea azerilor fie au fost alungaţi, fie au plecat de bună voie spre ţara lor de origine. În Arţah mai există un grup de greci şi de câţiva evrei. Nu se poate vorbi de vreun statut special, fiecare îşi vede de viaţa lui.
Mirii din Şuşi
A.G: Am văzut fotografiile voastre de nuntă. Doi tineri superbi în costume armeneşti tradiţionale, în faţa altarului unei biserici armeneşti din veacul al XIII-lea. Mireasa, Cristina, a venit tocmai din Transilvania, din faimosul Armenopolis clădit de armenii plecaţi în pribegie în secolul al XIII-lea şi ajunşi la limanul ardelean în veacul al XVII-lea. Cine e mirele şi cum v-aţi cunoscut ?
Intrarea mirilor în biserică
Cristina Popa-Rakedjian: Pe soţul meu, Armen Rakedjian, l-am cunoscut prin internet. La început a fost o relaţie profesională. El căuta colaboratori pentru traducerea diferitelor documente ale ONG-ului fondat de el. M-am oferit să-l ajut şi, pe parcursul colaborării noastre, am început să îl admir ca persoană. El se mutase în Şuşi în 2004, părăsind definitiv Franţa, unde fusese angajat la All Armenian Fund, biroul din Paris, şi corespondent al publicaţiei „Nouvelles d’Armenie Magazin”. Trecuse prin diferite dificultăţi – crease o firmă, avusese un magazin, primul internet club din oraş – apoi a fost nevoit să le închidă, dar a trecut peste toate fără să plece aşa, cum au făcut-o alţii. La un moment dat mi-a propus să vin aici, în Arţah, pentru a coordona un proiect al organizaţiei, în speţă central cultural-comunitar din Şuşi. Bineînţeles că am acceptat.
În martie 2010 m-am regăsit cu un geamantan şi cu un rucsac în spinare, la mai multe mii de kilometri depărtare de casă. Ne-am plăcut din prima clipă, iar eu nu am refuzat când m-a cerut în căsătorie, la trei luni după sosire În iulie ne-am căsătorit.
A.G.: Cum a fost nunta ?
Cristina Popa-Rakedjian: Amândoi acordăm importanţă păstrării tradiţiile naţionale şi am optat pentru o nuntă cu costume populare şi cu un ansamblu de muzică tradiţională. Am respectat mai toate etapele unei nunţi tradiţionale: luatul miresei de acasă, când mirele îi aduce rochia şi buchetul, acompaniat de zurna şi de dhol (instrument de suflat, respectiv de percuţie) şi de naşi, mersul pe jos până la biserică, însoţiţi de aceeaşi muzică, ospăţul cu bucate tradiţionale.
Mirele şi mireasa - rege şi regină
Totuşi, tradiţia conform căreia “cheful ţine până târziu în noapte” sau “trei zile şi trei nopţi” nu a fost respectată, deoarece ziua nunţii a căzut exact pe 11 iulie, când s-a jucat finala Campionatului Mondial de Fotbal, şi mai toată lumea voia să vadă meciul, care a început la ora 11jumătate seara, ora locală.
A.G: Cum e viaţa de zi cu zi aici, în Nagorno Karabagh?
Cristina Popa-Rakedjian: V-aş sugera un exerciţiu de memorie.. Amintiţi-vă cum era în România la începutul anilor 90. Eu mică pe atunci şi nu îmi mai aduc aminte, dar mi s-a povestit destul de mult. Un haos, oarecum… organizat! De exemplu, fiecare colţ de stradă este luminat şi este o zonă destul de sigură; poliţiştii patrulează pe stradă. Dar uneori chiar prea organizat – unui prieten de-al meu i s-a cerut să arate paşaportul, după ce a fost observat seara de un poliţist că fotografia îngerii de pe poarta bisericii din centru. Apa este cu porţia – dacă nu ai un rezervor, cu cât mai mare cu atât mai bine, atunci eşti nevoit să îţi aduni apă în cadă, în diferite butoaie sau sticle. Iar, dacă iarna nu ai ţevile izolate, se poate întâmpla să îngheţe şi să rămâi fără apă câteva zile. Eu am păţit-o iarna asta. Tensiunea electrică e variabilă, nu există un stabilizator de curent, de aceea se poate întâmpla să se ardă diferite aparate. Eu acasă am un mic stabilizator lângă calculator, iar la vară când voi face diferite lucrări de renovare intenţionez să cumpăr unul mai mare, ca să nu mi se ardă de exemplu, maşina de spălat…
Tinerii soţi Rakedjian, în faţa catedralei străvechi
Acestea ar fi dificultăţile, care însă sunt normale, cred eu, pentru o ţară aflată la început de drum. Însă căldura cu care localnicii m-au primit, caracterul lor prietenos – nu mă cunosc de mai mult de jumătate de oră, dar nu mă lasă să plec de la ei fără să fi mâncat ceva.
– natura absolut uimitoare, bogăţia bucătăriei regiunii, faptul că m-am aflat şi mă aflu în continuare într-un loc atât de încărcat de istorie, unde până şi ultima piatră are o poveste de spus , mă ajută să depăşesc momentele de impas.
A.G: În final spune-mi câteva cuvinte despre organizaţia civilă pe care aţi înfiinţat-o
Cristina Popa-Rakedjian: Organizaţia noastră se numeşte “Aravni” („porumbel” în limba armeană) şi urmăreşte să relanseze activitatea culturală, umanitară şi economică în favoarea dezvoltării Republicii Arţah. Această muncă se efectuează în trei direcţii principale: întărirea relaţiilor cu exteriorul, dinamizarea şi structurarea societăţii civile locale, promovarea proiectelor umanitare, culturale şi economice în favoarea dezvoltării autonome a ţării noastre. “Aravni” îşi bazează acţiunea pe ONG-urile locale şi pe participarea voluntară, benevolă şi responsabilă a populaţiei, precum şi susţinerea din partea unor persoane particulare, sensibile la o asemenea abordare. De fapt, costurile legate de funcţionarea propriu-zisă sunt acoperite de către populaţia locală prin donaţii lunare care dau dreptul de a beneficia de serviciile organizaţiei şi de donaţiile de care beneficiază asociaţia din partea partenerilor săi. Ne administrăm independent concepţia proiectelor noastre şi urmărim personal condiţiile în care sunt puse în practică. Pe site-ul fundaţiei http://aravni.org/ puteţi afla mai multe detalii despre activitatea noastră.
A.G: Ştiu că vă ocupaţi şi de copii. Câţi copii frecventează centrul vostru şi ce învaţă acolo?
Cristina Popa-Rakedjian: Am început cu 5 copii zilnic la începutul lunii octombrie 2010, am ajuns la 27-30 de copii zilnic, apoi s-a stabilizat la 10-15 de copii
În mijlocul copiilor, la o sărbătoare tradiţională
zilnic în ultima lună. În general, lecţiile pe care le au la şcoală şi au probleme în a le înţelege.
A.G.: Mai sunt voluntari din România sau alte state europene? Câţi?
Cristina Popa-Rakedjan: Voluntari vin din toate colţurile lumii în Arţah, dar doar pentru un scurt timp. Din România nu am mai cunoscut vreun voluntar, în afară de o tânără armeancă din Bucureşti care a vizitat Arţahul, la fel ca mine, pentru câteva zile, acum 4 ani.
A.G.: Ţi-e dor de casă?
Cristina Popa-Rakedjian: Dorul de casă…bună întrebare. În primul rând cu amintiri. În al doilea rând, cu lucruri destul de prozaice – mai găsesc câte o bucată de slănină afumată cu boia la magazin, pe care o mănânc cu mare poftă cu ceapă verde şi iaurt, apoi mai fac câteodată o ciulama de pui care îmi aduce aminte de bunica, apoi citind şi răscitind cele 3-4 cărţi şi reviste pe care le-am adus cu mine când am venit, apoi ascultând Gil Dobrică sau Nicu Alifantis. Deşi nu îmi plac deloc manelele, când le aud din ce în ce mai des prin autobuze îmi aduc aminte tot de România…
A.G.: Aştepţi primul tău copil. Ce-ţi doreşti pentru el?
Cristina Popa-Rakedjian: Toţi părinţii spun că vor pentru copilul lor o viaţă mai bună decât au avut ei. Dacă aş spune că eu nu vreau o viaţă bună pentru viitorul meu copil, aş minţi. Bineînţeles că vreau ca nimica să nu îi lipsească şi să o ducă bine. Voi încerca, înainte de toate, să îmi cresc copii (intenţionez să am mai mult de unul) ca armeni, dar şi ca oameni sinceri, loiali, patrioţi şi muncitori. Iar viitorul nostru îl văd aşa cum ni-l vom construi – dacă vom munci, va fi bine, dacă nu, nu.