60 de ani au aşteptat cele un milion şi douăsute de mii de victime (din care peste 95% au fost evrei), transformate în fum, săpun, sau praf şi pulbere, omagiul ce le era datorat de ţările europene precum şi recunoaşterea acestora ca părtaşe prin comisiune sau omisiune, la marele măcel planificat cu scrupulozitate germană de nazişti.
Ca mulţi alţii, mi-am pus şi eu întrebarea „de ce abia după atîta timp?”.
Am găsit cîteva răspunsuri, de genul „marele popor francez dotat cu sentimente umanitare”, sau „rodul activităţii educaţionale a instituţiei „Iad va-şem”, sau „era ultima ocazie de comemorarea unei cifre rotunde în prezenţa foştilor deţinuţi, care depăşesc acum 80 ani”, explicaţii poate reale, poate posibile, dar care nu constituie un raspuns coherent şi suficient argumentat, privind cauzele care au determinat amploarea mondială a acestei comemorări.
Fără a avea pretenţia de a da un răspuns complect , în cele ce urmează voi încerca să exprim cîteva supoziţii.
Dincolo de afirmarea politicoasă, diplomatică şi uneori de circumstanţă a sentimentelor de solidaritate cu victimele şi legămîntul ca astfel de fapte să nu se mai repete, actul în sine are un profund caracter politic.Iar în politică, nu se cunosc sentimente, ci doar interese, care în cazul de faţă, prin jocul hazardului, au coincis.
Singura mare putere mondială, U.S.A, are un preşedinte hotărît să nu mai accepte inadvertenţele (ca sa ne exprimăm diplomatic) repetate ale unor conducători de state europene, care au uitat de ajutoarele americane esenţiale primite în timp de pace şi mai ales pe timp de razboi. Aceste state cred că pot deveni hegemonice folosind O.N.U, politica conciliantă faţă de ameninţarea teroristă şi opoziţia constantă la iniţiativele americane de luptă antiteroristă, de instaurare a democraţia în unele state musulmane.
Se impunea un mesaj-avertisment politico-diplomatic, iar comemorarea holocaustului era un moment extrem de potrivit, acum la începutul unui nou mandat prezidenţial: a li se aminti popoarelor şi conducătorilor Europei despre vinovăţia ce nu se poate prescrie, privind responsabilitatea sacrificării a şase milioane de evrei, proprii lor cetăţeni, dar mai ales, că atitudinea de frondă politică, riscă să producă un nou cataclism mondial, cu consecinţe imprevizibile.
Cu puţin timp înainte, o comemorare asemănătoare a avut loc la O.N.U, bastion al antisemitismului şi anti-israelismului concretizat în nenumăratele rezoluţii de condamnare (sprijinite automat de mai toate ţările europene) a politicii statului iudeu, vinovat că îndrăzneşte să-şi apere existenţa şi independenţa.
Kofi Anan, dirijorul corului anti-israelian, prins cu fraude de drept comun, cerşeşte izbăvire de la Statele Unite şi preşedintele american, încît comemorarea holocaustului era un moment extrem de potrivit de a-şi dovedi echidistanţa faţă de membrii organizaţiei pe care o conduce.În aşa fel, că de rîndul acesta a ţinut o cuvîntare de-dreptul înduioşătoare privind neamul evreilor, dacă nu s-ar cunoaşte adevăratele lui sentimente antisemit-anti-israeliene, dovedite prin fapte.
Şi tot cu puţin timp înainte, cancelarul german a pledat, în Japonia fiind, despre voinţa şi dreptul Germaniei de a face parte din Consiliul de Securitate al O.N.U., după ce se opusese vehement politicii internaţionale americane. Comemorarea holocaustului era un moment extrem de potrivit pentru a se aminti adeziunea cvasi-unanimă a poporului german la politica hitleriană şi că din susnumitul for nu pot face parte decît ţările care au participat la distrugerea maşinii de război nemţeşti.
Noul stăpîn al Rusiei, Putin, care tînjeşte după gloria apusă a fostului imperiu comunist, abia definitivase cu Asad al Siriei urzelile privind menţinerea stării de încordare la frontiera de nord a Israelului.Comemorarea holocaustului era un moment extrem de potrivit, de a aminti lumii întregi, rolul Armatei Roşii, care în drumul spre Berlin, a descoperit şi eliberat lagărul de la Auschwitz-Birkenau (un rod al pactului Molotov-Ribentrop).
A fost prezent şi Chirac, comandantul-şef al răzmeriţei antiamericane, cel care şi-a pus consilierii să elaboreze planurile de reparare a „acelei erori istorice, numită statul Israel”, care prevede măsurile ce vor duce la ştergerea lui de pe hartă prin anii 2015.
Realegerea preşedintelui Bush, l-a trezit din visul grandorii napoleoniene de a face din Franţa prima putere din lume, şi-a restructurat comportamentul agresiv, a recunoscut contribuţia ţării sale la masacrarea propriilor ei cetăţeni de neam evreu şi a folosit comemorarea holocaustului ca un moment extrem de potrivit, pentru a semnala întregei lumi, pioasa dorinţă de reconciliere cu democraţia americană.
Uniunea Europeană, luînd pildă de la corifeii săi, după ce acceptase să devină o unealtă a tendinţelor supremaţioniste franco-germane, după ce asigurase fonduri anuale de sute de milioane de euro folosite de Autoritatea palestiniană pentru intensificarea atacurilor teroriste, şi-a încolonat pletora de organisme, prezentîndu-se frumos aliniaţi la comemorarea holocaustului, moment extrem de potrivit de exprimare a condamnării antisemitismului, care creşte an de an în mai toate ţările U.E.
Şi au mai fost prezenţi preşedinţi de stat şi şefi de guverne din ţările apusene şi foste comuniste,
– dintre care unele au avut forţa şi curajul de a admite contribuţia guvernanţilor din epoca respectivă la genocidul comis în propriile lor ţări (Polonia, Romania, Ungaria), făcînd din comemorarea holocaustului un moment extrem de potrivit de exprimare a voinţei de a curma din rădăcini manifestările antisemite şi xenofobe,
– şi altele care nici pînă azi nu şi-au recunoscut propria participare la holocaust, cum este cazul Austriei, Belgiei, Olandei, Croaţiei, Greciei, care îşi imaginează ( din mărginire politică şi o rău înţeleasă mîndrie naţională) că simpla şi formala lor prezenţă la comemorarea holocaustului este un moment extrem de potrivit de a se spăla definitiv de păcatele trecutului din ţările lor.
Pentru Israel, lecţia holocaustului este unică: a fost necesară sacrificarea a 6 milioane de evrei pentru a se reconstitui un stat propriu, pe vechiul lui teritoriu, care constituie o garanţie că istoria nu se ve mai repeta nicăieri în lume.
P.S. Mulţi şi-au pus poblema lipsei preşedintelui Bush la un eveniment de asemenea amploare.
Îmi permit să cred că semnificaţia este destul de transparentă: a se lua la cunoştiinţă că preşedintele Statelor Unite ale Americii a considerat că participarea sa implica întîlniri cu diferiţi şefi de state sau guverne, pe care la momentul respectiv le-a socotit ca premature sau nepotrivite.