… Sau altfel spus: prizonier al propriei existente; sau frica de moarte versus frica de a trai…
Misterul unei persoane, al unui om este mult prea mare si profund pentru a putea fi explicat de un alt individ. Si totusi cred ca putem vorbi la un moment dat de o agonie a umanitatii, in care se poate distinge, daca vrem sa auzim, bineinteles, strigatele disperate ale individului in efortul sau de a obtine un raspuns din partea confratilor sai… Pentru ca, intr-adevar, raspunsul semenului la anumite probleme poate deveni la un moment dat o chestiune de viata si de moarte…
Conditia umana a numerosi indivizi se caracterizeaza prin aceea ca ei nu inteleg lumea in care se gasesc si pentru care atat moartea cat si viata au o incarcatura teribila de teroare. O conditie deloc clara si usor de intuit la prima vedere si pe care nu am fi realisti daca nu am recunoaste ca am putea-o intelege in urma unei simple conversatii cu subiectul, in cazul fericit in care macar si aceasta are loc…
Si apoi ce am putea face intr-o atare situatie?
Sa venim cu un raspuns: evident. Dar ce fel de raspuns? La indemana tuturor ar fi o atitudine realmente umana, personala, intr-un context impersonal. Usor de spus greu de infaptuit…pentru ca oare ce utitlitate ar avea, de exemplu, pentru un anumit om, aflat intr-o suferinta agonizanta, indemnurile, sfaturile, argumentarile noastre?
Uneori suntem chiar tentati sa ne intrebam: nu ar fi fost mai bine daca am fi stat deoparte, impiedicandu-l, poate pe subiect, sa faca in mintea lui asociatii si mai stranii?
Sa stam deoparte?
Dar daca “ne apropiem” si spunem doar… cuvinte, ce folosim?
Golul trecutului cat si cel al viitorului nu se va putea umple niciodata prin cuvinte, ci doar cu prezente umane… Abia atunci se naste speranta: speranta ca undeva, cineva te asteapta…
Personal cred ca o astfel de speranta nu se poate naste decat conturand posibilitatea unei prietenii. Nimeni nu poate ramane in viata daca nu il asteapta cineva.
(Nu este adevarat ca ori de cate ori ne intoarcem dintr-o calatorie – fie ea lunga si dificila, fie ea placuta – cautam pe cineva care sa ne astepte?) Ei bine, cred ca acest aspect poate fi foarte bine extrapolat in ceea ce inseamna sensul vietii. Un om poate sa-si pastreze ratiunea si sa ramana in viata atat timp cat exista cel putin o persoana care sa-l astepte.
Si aici, fara drept de apel facem referinta la mintea umana: aceasta poate da ordine trupului, chiar daca acestuia ii lipseste sanatatea, conditia fizica… (de cate ori nu a fost semnalat cazul unei mame muribunde, de exemplu, care poate sa-si amane momentul mortii pana ce-si va revedea fiul? Sau soldatii, care asa cum spunea cineva in cadrul unei discutii pe aceasta tema, este supus anumitor conditii extreme, ei bine, acesti soldati pot evita completa eroziune psihica si fizica, bineinteles, doar stiind ca prietena, iubita sau sotia si copiii il asteapta..)
Ce se intampla insa cand nimic si nimeni nu te asteapta? Atunci.. nu exista speranta. Iar viata te invinge… Pierzi batalia cu viata…
Cineva spunea; a te intoarce la viata este de fapt un cadou pentru cei care te asteapta: nu ai nici un motiv sa traiesti daca nu exista cineva pentru care sa traiesti…
Spuneam ca speranta se naste (si) din prietenii…
Bine, bine, veti zice: dar o relatie de prietenie care sa ajunga sa fie capabila sa salveze o viata, nu se realizeaza facil, intr-un moment.. Totusi, cand o persoana este in agonie, chiar si o privire, o strangere de mana pot sa inlocuiasca prietenii de lunga durata.
Sunt adepta a faptului ca dragostea nu doar ca dureaza o vesnicie; mai mult – ea are nevoie doar de o clipa pentru a se naste.
“Te voi astepta” este o expresie de solidaritate care invinge; invinge chiar si lanturile mortii.
Important este sa stim sa credem cu tarie in valoarea si semnificatia vietii sau, de ce nu, a mortii. Sa constientizam ca nu putem vorbi cu altcineva fara sa ne implicam, fara sa participam cu intreaga noastra fiinta la situatia sa, fara sa existe riscul de a ne rani noi insine in situatia data. Carl Rogers avea sa spuna: “Am descoperit ca tocmai sentimentul care mi se parea cel mai intim, cel mai personal si deci cel mai putin comprehensibil pentru ceilalti, s-a dovedit a fi sentimentul ce a gasit cea mai mare rezonanta in sufletele tuturor. Acest lucru m-a dus la concluzia ca ceea ce este in fiecare din noi mai personal, mai intim, realmente unic, este probabil elemenmtul care, impartasit si exprimat altora, este cel mai graitor pentru altii. Aceasta m-a ajutat sa-i inteleg pe poetii si pe artistii care indrazneau sa se exprime pe ei insisi si erau atat de apreciati de toti…”.
… Vorbeam de speranta… Oamenii lipsiti de speranta, pesimisti, negativisti, devin in timp o greutate si o oboseala pentru cei din jur. Ajung se fie…parasiti, ignorati, uitati. Ajung sa fie singuri, izolati. In afara lumii si a contextului social. Se poate vorbi atunci de o moarte sociala? In cadrul careia lumea inconjuratoare isi vede de propriul curs, se construieste fara tine? O lume careia nu-i mai apartii?
Si atunci nu e evident ca e imperios necesar sa comunici? Sa incerci sa spui, sa strigi temerile tale? Angoasele tale?
Neplacut subiect…Si totusi atat de real!
De ce oare ne ferim sa discutam despre el?
De ce ne este frica?
Dar de ce nu ne este?…
Ne este frica de izolare, aceasta fiind una dintre cele mai mari suferinte umane…Nici nu ne dam seama cat fugim de aceasta izolare: cat de departe ne dorim sa ne fie aceasta experienta a izolarii, a singuratatii, cat de mult ne dorim comuniunea cu … seful, cu prietenii, cu familia, cu toti aceia care, intr-un fel sau altul se intereseaza de bunastarea noastra…
Ne este frica de moarte, ca element al procesului de manipulare umana, sau de moarte intr-o maniera existentiala…
Dar paradoxal ne e frica si de viata… ne e frica sa traim…, in cazul in care viata nu exercita nici un apel viguros, daruind atat de putina fericire si atat de multa durere…
Si iata-ne prizonieri intr-un teritoriu capcana: acela al propriei noastre existente…
Cineva mi-a spus : „Stii, am obiceiul sa-mi sun prietenii de Anul Nou, in chiar acea noapte de Revelion, imediat dupa ora 0.00. Am observat un lucru: telefoanele tuturor raspundeau ocupat, doar al tau suna…” Mi s-a parut cea mai emotionanta radiografie a singuratatii mele.
Intra-devar este bine sa te astepte cineva, sa traiesti pentru cineva. Dar am o problema grea…Sa nu va speriati.
Daca sufletul meu a „vazut” ceva de care toata lumea fuge pentru ca toata lumea vrea sa traiasca oricum numai sa traiasca, dumneavoastra ce veti face? Cum ma veti mai astepta? Ma tem ca in nici un fel si voi ramine singur. (Imi pare rau ca nestiind sa folosesc portalul am facut numai aplicatii la ceea ce au scris diversi autori dar cred ca era mai bine sa fac text autonom. Nu sint sigur, poate este bine sa se formeze un nucleu de dezbatere aplicindu-ne reciproc critica pe problemele iesite din viata noastra asa cum mi se pare ca se intimpla.)
Exista o anumita pozitionare a spiritului individual fata de lumea in care traieste care il obliga sa cunoasca ceea ce alte spirite individuale pozitionate altfel nu pot cunoaste.
Operatiunea de pozitionare fata de lume nu ar fi complicata ci consta in anumita atitudine liber aleasa si perseverarea in ea. Complicatia este ulterioara constind in spaimele aferente viziunii ce apare ca urmare a atitudinii adoptate. Inaccesibilitatea sufletului individual este cauzata de fisura pe care o dechide in real prin perseverenta in pozitia lui. Este nevoie de comunicare dar inca nu exista un mijloc de comunicare completa a continutului spiritual individual. Cred ca intr-o evolutie ulterioara a speciei umane se va putea face acest lucru. Impiedicarea unei sinucideri este posibila in cunostinta de cauza sau in necunostinta de cauza. Primeaza viata. Merita.
Singuratatea este o consecinta a fricii si poate a intransigentei fata de cei din jurul tau. Daca ai reusi sa accepti faptul ca toti oamenii au defecte si sa-i iei asa cum sunt, atunci in mod sigur nu te-ai mai vaita de singuratate. Crezi ca tu esti perfect? Nimeni nu este perfect in afara de Dumnezeu! Important este ca omul pe care ti-l doresti sa-ti devina prieten, sa nu aibe mult mai multe defecte, in comparatie cu calitatile sale sau sa nu aibe defecte majore. Frica de a te apropia de cineva care s-ar putea sa te dezamageasca, te face sa stai departe de toata lumea. In iubire situatia este si mai clara. Iubirea se daruieste neconditionat si nu astepti o recompensa in schimb si daruiesti iubire pentru ca este din belsug si aceste sentiment nu seaca niciodata. Ofera bunatate si iubire celor din jurul tau si vei vedea cati prieteni o sa ai.