Omul e uneori un inexprimabil fara aripi. Cand il convingi ca zborul se poate exprima, atunci iti sare dintre degetele tale de creator, smulgandu-ti cuvintele cu care-l imbraci. Tu il resimti intru tine ca un ecou inganat al unui anotimp strain de inima ta. El te simte numai prin inexprimabil, te detecteaza, dar de resimtit nu o sa te respire niciodata.
Cine e acest om? Cum s-a creat el in sufletele noastre si cu ce instrumente si-a crestat din aripi ca sa sadeasca din ele, fie cuvinte, fie impresii, fie trairi?
Acesta cu suflet e creatorul, aceasta cu aripi e opera sa! Acesta cautand timpul pierdut e Marcel Proust, aceasta fara pretentia cautarilor sale, e „Contra lui Sainte-Beuve”.
Cum nu admit ipoteza unui Proust incatusat supozitiei ca ar fi autorul unei singure opere, asa nu admit nici ipoteza relativa „a afirmatiilor unice”, a creatiei irepetabile, subliniez, prin structura, atribuita lui Proust; situatie care ar crea o posibila conexiune, fara fundament, evident, intre „In cautarea timpului pierdut ” si Biblie. Ori ca sa accept aceasta supozitie ar insemna sa transfer identitatii artistice a lui Proust, atributele desavarsite ale Bibliei , in virtutea unui concept pe care intru totul il impartasesc: „a concepe o arta in forma alteia”.
Daca aceasta conceptie isi confirma veridicitatea in contextul in care operele de arta se nasc spre desavarsire si tind spre perfectiune, Biblia e acea opera care din capul locului intruneste prin insasi unicitatea ei desavarsirea.
Opera e o realitate interioara, o creatie a sufletului, acela care se imbraca in profunzime spre a se dezbraca in creatie.
Uneori eul emite aparente, creeaza impresii, isi asuma identitati diferite, insa se elibereaza de stare numai prin creatie.
Proust e un autor care vibreaza deopotriva cu opera sa in acordurile indemnului inaltator al Sf. Ioan: „Umblati cat inca mai aveti lumina” ; este un autor al cautarilor, motivat si determinat de tot ceea ce pulseaza in jurul sau; autor care-si materializeaza viziunea artistica prin prisma fluxului interior.
………………………………………………………………………………… Proust s-a descatusat prin creatie, s-a eliberat de impresii, s-a armonizat cu lumea.
Daca fiecare exteriorizare a scriitorului se materializeaza intr-o opera, ea fiind singura dovada a spiritului creator, atunci cum se vor numi acele mii de zvacniri interioare care nu se pot materializa, mai profunde decat orice cuvant?
Cu siguranta sunt mult mai pretioase acele neintinate impresii, acele sentimente pe care nu le obosesti masurandu-le in cuvinte, care nu-si pierd din stralucire odata atinse. Singurul argument al creatorului este acela al eliberarii, al descatusarii fara de care, fie ea si in mica masura cum e la Proust, artistul amorteste, se cimenteaza el insusi in creatie.
E alegerea lui carei realitati vrea sa apartina.
Probabil aceasta e noua si suprema conditie a creatorului: sa nu-si interactioneze sufletul cu realitatea, cu lumea marunta; sa-si transforme fiinta cu fiecare impresie si traire in propria si unica sa creatie.
Cat de aproape sa fi fost Proust de aceasta ipostaza? Foarte aproape. Proust e mai valoros prin insasi tacerea cuvintelor sale, opera sa constituind dovada atator si atator trairi inca neampartasite.
(fragmente din eseul cu acelasi titlu)