In mod sigur un asemenea titlu va stirni mirare, confuzie si contrarietate. Unii vor crede ca ar putea fi vorba de un manifest antialcoolic, altii – despre faptul ca sticlarii isi imprumuta nu doar sufletul, ci si sufletul lucrurilor pe care le fauresc.
Nu, este cu totul altceva. Pentru mine, cu vreo 3 decenii de presa clasica – in cea mai mare parte pe hirtie, dar si pe unde radio – in spate, pentru mine, care m-am inlantuit de catarg, precum Ulise, spre a rezista prea-la-indemina tuturor tenatiilor de a ma transfera pe net, experienta de mai putin de o luna pe care o am colaborind la ACUM simt a ma fi transpus intr-o ipostaza legata, ca si cea a celui ispitit de sirene, tot de elementul acvatic. Elementul marin, mai precis.
Foarte exact, dar si extrem de plastic, imi percep textele aidoma unor mesaje prizoniere, pentru mai mult sau mai putin timp, ori poate pentru totdeauna, in sticle pe care le arunc, din cind in cind, pe-ntinsul unui ocean. Vor ajunge ele, mesajele, acolo unde nadajduiesc sa ajunga, adica la alte suflete? Le va salva cineva de pe intinsul oceanului, le va recupera de pe cine stie ce tarm? Va avea, apoi, acel cineva, curiozitatea de a deschide sticla si de a citi mesajul? Va avea puterea de a-l intelege, dorinta si vointa de a face ceva in urma citirii lui?
La toate aceste intrebari nu pot gasi raspuns decit intr-un siugur fel. Trimitind, in continuare bucati de suflet, sub forma de mesaje prizoniere-n sticle. Si asteptind ca ele sa fie, cine stie unde, cine stie cind, eliberate.
Asteptind ecoul, ecourile…
Ascult cu atentie: de undeva, de departe, parca se aude ceva!
Intradevar se aude domnule dar, iertati-ma, inca nu se vede sau inca nu vad eu bine. Ceea ce stiu sigur este ca noi nu ne putem intilni ( cel putin prima data) decit in spirit. Deocamdata sint in tragica deriva pe acest ocean al degringoladei spirituale.
Sper ca ai o colectie suficienta de butelci. Astept urmatoarele exemplare.