Am realizat de curand ca pentru a scrie “bine” trebuie sa scrii din inima, din sacul cu experiente proprii si crezuri dobandite de-a lungul timpului. Pornind de la aceasta premiza am sa incerc sa pun in discutie o problema universala as putea zice.
Care este scopul omului in viata? Care este acea arma care in final se materializeaza in idealurile individului si care il ajuta sa dobandeasca o victorie personala asupra timpului? In faimoasa “Iliada” Ahile nu se vrea a fi uitat. Probabil ca am ajuns sau poate ca am trecut de acea varsta la care ar trebui sa ne punem cu totii problema aceasta dar totodata nu cred ca exista un tipar dupa care sa o determinam. Totul depinde de individ si de natura educatiei primite. Pe parcursul liceului n-am avut o atractie deosebita pentru literatura, citit si obiectul in sine, dar am compensat cu o atractie deosebita pentru filosofie. Cum, din punctul meu de vedere, era si normal, Eminescu a fost cel care m-a motivat si mi-a aratat ca si-n cea mai neinsemnata fraza se pot gasi o sumedenie de raspunsuri la intrebari existentiale: ce, cum, unde, cand, de ce. Acestea din urma sunt intrebari care ne caracterizeaza pe toti lucru usor de demonstrat daca e sa luam in considerare copiii. Eu nu cunosc unul care sa nu-si innebuneasca parintii cu astfel de intrebari care in final ajung sa ne bantuie de-a lungul existentei noastre. Sunt un sustinator al ideilor si conceptiilor eminesciene si cel putin la acest nivel nu cunosc un alt poet-filosof care reuseste sa-si puna in practica ideile sub o forma atat de profunda.
Sunt un adept al liberei cugetari si al opiniei, iar opinia mea in ceea ce priveste aceste “cugetari” este destul de pesimista pentru unii oameni. Ne nastem, ne zbatem, uitam sa fim oameni de cele mai multe ori in aceasta fuga continua si, in final, spre batranete, ajungem sa ne dam seama ca timpul a trecut atat de repede si a gonit atat de tare incat nici nu am simtit ca am trait. Ne dam seama cat de “copii” am fost si ce greseala mare am facut ca am lasat timpul sa ni se scurga printre degete. In ideea Shakespeariana ca “Viata e o scena. Actorii si piesele se schimba dar scena ramane aceiasi” pot sa spun, adaptand pentru acest context, ca ajungem in acel stadiu al vietii in care ne lepadam hainele actoricesti si urmarim piesele din public. Actorii de aceasta data sunt copiii, nepotii si stranepotii nostri iar noi nu facem decat sa-i ghidam, sa-i sfatuim, sa le transmitem din bagajul nostru de experiente in speranta ca ei nu vor face aceeasi greseli ca si noi, ca nu vor lasa timpul sa se scurga in zadar. Totodata incercam sa ne bucuram si sa traim pentru a doua oara, cu adevarat, viata, urmarindu-i pe dansii scaldandu-se in naivitatea tipica varstei.
Copil fiind am avut un vis. Imi doream sa fiu astronaut. La acea vreme, uitandu-ma “in sus” imi puneam problema: ce este dincolo? Dincolo de nori, dincolo de luna, dincolo de soare. Inainte de a adormi imi placea sa inchid ochii si sa “calatoresc”. Ma vedeam stand in pat apoi ma departam treptat si analizam lucrurile dintr-o perspectiva din ce in ce mai larga. In acest univers copilaresc m-a cuprins frica gandindu-ma cum de fapt am putea fi acea particica infima dintr-o structura mult mai complicata, mult mai dezvoltata. Atunci mi-am dat seama de fapt ce este “infinitul” . M-am speriat la acea vreme si am inceput sa-mi fac planuri. Mi-am propus sa nu las timpul sa ma depaseasca si sa descopar valoarea lui. Un cuvant care ne defineste pe toti, o stare pe care cu totii o impartasim, o boala incurabila, o ciuma. In fata acestui colos nu putem face decat sa ne plecam capul in speranta ca nu ni-l va taia. Din pacate soarta ne loveste exact acolo unde ne doare mai tare si unde ne asteptam mai putin.
Universul meu are doua coordonate: timpul si spatiul. Spatiul este o functie de timp pentru ca doar cu timpul acesta va putea fi cucerit si finalmente definit. Conditia noastra nu ne permite decat sa ne raportam la timp si sa facem eforturi in acest sens. Aceeasi stare, aceleasi emotii si aceeasi dezamagire ma cuprinde cand ma gandesc la cat de neinsemnat sunt in acest tablou cosmogonic. Care este rostul nostru in acest univers in care trecutul, prezentul si viitorul sunt relative? Aceasta intrebare da frau unor conflicte provenite dintr-o incompatibilitate intre conceptii pur personale si conceptii impuse de societatea “moderna” si implicit de o educatie mecanizata. Ii compatimesc pe acei oameni care nu pot vedea dincolo de “perdeaua” societatii si care se complac intr-o conditie existentiala “data de la Dumnezeu”, intr-o lume in care trebuie sa crezi si sa nu cercetezi.
Suntem precum visele: trecatoare, schimbatoare, constante si pe care de cele mai multe ori le uitam atunci cand ne trezim. De ce? Pentru ca ele nu dureaza decat o clipa iar impactul ar trebui sa fie prea mare pentru ca ele sa ne “zguduie” si constientul.
Din pacate parca, istoria isi aduce aminte cel mai bine de cosmaruri. Raportand la lumea umana sa ne gandim doar la trei exemple despre care am auzit cu totii: Stalin Hitler, Ceausescu. Daca asa se “dobandeste” victoria asupra timpului atunci noi, cei “mici” si „normali”, avem vreo sansa?
Cu nu foarte mult timp in urma, m-am intrebat si eu: „incotro alerg si ce vreau sa fac in viata?”…Mi-am dat seama ca totul li se intamplase altora inaintea mea. Cineva inaintea mea atinsese gloria, altcineva cunoscuse bogatia, un altul devenise rasfatatul tuturor femeilor. Vazand eu ca toate locurile desertaciunii fusesera ocupate, nu mi-a ramas decat urmatoarea misiune: sa bucur oamenii prin ceea ce fac. Asta e cea mai intensa satisfactie. Daca am reusit sa aduc zambetul pe chipul macar a unui copil din aceasta lume, prin ceea ce am scris si voi scrie, inseamna ca mi-am atins scopul in viata. Asta e secretul fericirii: sa impartasesti din ceea ce ai celor care au nevoie de acest lucru. Sa-ti valorifici talantii biblici. Atat.
Este frumos sa te gandesti, sa traiesti si sa actionezi in beneficiul altora dar pentru a avea un efect pozitiv ar trebui ca si cealalta „tabara” sa vina cu ganduri si intentii asemanatoare. Nu sunt putine persoanele care au nevoie de sprijinul nostru dar viata m-a invatat sa fiu putin egoist si prefer sa ma consum in folos personal. Cel putin deocamdata… Asta nu inseamna c-as ezita vreodata sa intind mana acolo unde se cere acest lucru dar pe cat de inimos pe atat de transant. Nu sunt putine cazurile in care cainele musca mana ce-l hraneste. Ma feresc de astfel de dezamagiri si la nivel strict personal n-as putea sa vad aceasta atitudine ca pe una eliberatoare. Este o parere pe care o respect dar totul se defineste in jurul individului iar cei din afara sunt doar critici, observatori…
Nu s-a inventat, cred, deocamdata, o alta modalitate de a exprima mai bine ceea ce simtim, decat folosind limbajul.
Ma incapatanez sa cred, insa, ca nici acesta nu este suficient de „capabil” de a face acest lucru in toata complexitatea, profunzimea sa.
Cuvintele sunt frumoase (sau nu!); cuvintele definesc foarte bine momentul, mai exact starea de spirit de moment.
Personal CRED cu tarie in ceea ce spune Gabriel; si eu sunt un astfel de om. Dar viata m-a convins (M-A CONVINS) … cel care are dreptate este Claudiu….
Adriana, pentru o clipa, ochii mi-au jucat o festa si am citit in ecoul tau „viata M-A INVINS..”, in loc de „M-A CONVINS”…Sa dea Dumnezeu sa ramana doar asa, o iluzie optica…
DA, E TIMPUL… sa fim cu picioarele pe pamânt, sa nu ne lasam influentati de persoanele negativiste, pesimiste si necuviincioase, sa ne modelam viata în mod onorabil, sa ne folosim talentele în scopuri onorabile, umanitare, sa ne inspiram din trecut pentru a trai mai bine în prezent si sa fim mai întelepti pentru viitor, sa ne dam seama ca nimic nu stagneaza si ca tot ce nu avanseaza, regreseaza, sa lucram permanent pentru a ne ameliora, sa ne recunoastem greselile comise fata de noi si fata de semeni, sa acceptam ca nu suntem perfecti, sa acceptam pe ceilalti cum sunt, fara a fi obligati sa-i sustinem, sa stim sa iertam, sa fim capabili a ne recunoaste greselile, sa fim capabili sa „ne tinem limba” (tacerea e de aur, vorba de argint), în scopul de a nu ofensa semenii, sa fim capabili de a ne accepta esecurile, fara a ne învinovati semenii, sa luptam pentru viata noastra, fara însa a strivi pe ceilalti, sa facem pace împrejurul nostru.
VOLTAIRE – în „Lettres philosophiques” afirma ca: „Daca omul ar fi perfect, el ar fi Dumnezeu”, asa ca…nu putem fi perfecti, dar încercam sa fim pe cât posibil OAMENI, si nu HOMO, HOMINI LUPUS (Omul devenit lup pentru om).