Astazi va propunem o tema de reflectie destul de filozofica la care de altfel va si invitam sa participati. Care este nivelul optim al influentei statului in economie, capabil sa permita o crestere economica superioara la o utilizare crescuta a capacitatii productive si a fortei de munca, ducand la o satisfacere superioara a consumului/ utilitatii personale (asa numitul optim Paretto)? Care au fost factorii care au mutat echilibrul suboptim din timpul comunismului la nivelul suboptim actual? Este nivelul suboptim actual un nivel de echilibru, iar daca nu, de cate stari tranzitorii mai este nevoie pentru a ajunge iarasi la un nivel de echilibru al economiei, la care se poate trage linia si face o comparatie cu nivelul de echilibru precedent? Mai mult, care este rolul statului in a trasa un curs comparabil, sa zicem, cu fostele planuri cincinale dar fireste cu mai multe variabile, si de a interveni cand apar obstacole evidente?
In recentul sau discurs la Universitatea Columbia din New York, Dl. Ex-presedinte Iliescu facea referire la discrepanta absoluta dinte bogati si saraci ca fiind cel mai mare atac impotriva stabilitatii unei natiuni.
Fireste ca raspunsul adeptilor minimalismului, ai curentului laissez-faire, laissez passer, ar fi ca nu discrepanta absoluta conteaza ci nivelul absolut de utilitate al celui mai sarac membru al societatii. Daca utilitatea individuala a acestui membru al societatii ar fi mai mare, se poate lasa economia sa produca superbogati chiar daca transferul catre clasa de mijloc e tot mai greu de realizat?
Spre o astfel de stare se pare ca se indreapta economia romana in forta, clasa de mijloc fiind limitata la categoriile profesionale (exemplu: avocati, doctori, contabili, notari, farmacisti), dar totodata utilitatea celui mai sarac membru al societatii, care se reflecta si in nivelul paritar al puterii de cumparare utilizand salariul minim este in scadere fata de anii precedembristi. Paritatea puterii de cumparare reprezinta cosul de produse care se pot cumpara la preturile interne in general utilizand salariul mediu si poate fi conceptual egalata cu aria de sub dreapta/ planul bugetului intr-un model de echilibru Paretto, unde consumatorul isi poate optimiza consumul personal alegand un vector de produse (a1x1,……,anxn) unde a1-n este cantitatea din bunurile x1-n cumparate, care sa-l situeze pe dreapta bugetului.
Costul scazut al fortei de munca educate, identificat de OECD ca fiind cel mai important atu al tarilor din Europa de Est, este aproape de neobservat in preturile productiei interne, care sunt in general mai ridicate decat cele externe, la o calitate de cele mai multe ori mai scazuta.
A fost o vreme in care se vorbea de ineficiente si rigiditati structurale – energofagie, etc. Presupunand ca sub presiunea importurilor liberalizate de mult producatorii ineficienti au fost nevoiti sa-si inchida portile, este lesne de concluzionat ca managerii romani au trecut din etapa de stabilire a preturilor pe baza costurilor, in etapa in care preturile sunt stabilite in functie de oferta competitorilor.
Acest principiu este intr-adevar valabil in tarile cu traditie capitalista, dar aici avem de-a face cu o superabundenta a concurentei la produse cu o viata limitata si imbunatatiri frecvente, fortandu-se coborari de pret spectaculoase in functie de conjunctura, deci o volatilitate mare, aproape sezoniera, a preturilor. Totodata satietatea consumatorului mediu si dorinta acestuia de a detine „ultimul racnet”, face ca produsele la care au aparut imbunatatiri sa se vanda la o fractiune din preturile anterioare. In aceste conditii, pentru bunurile de folosinta indelungata, consumatorul isi poate temporiza consumul (in jurul Craciunului, Pastelui, Zilei Eroilor si a Zilei Nationale), astfel incat sa obtina o satisfacere superioara a utilitatii personale.
In Romania fireste ca datorita unui nivel inovativ scazut al corporatiilor, viata de vitrina a articolelor este mult mai mare, ceea ce dezavantajeaza consumatorul.
Totodata, daca presupunem ca prezenta unei piete oligopoliste (cativa producatori si multi cumparatori), in care se poate usor practica notiunea de “price fixing” – conspiratia unor grupuri de producatori de a nu cobori preturile dincolo de un anumit nivel, duce la acutizarea dezavantajelor consumatorilor de pe piata romana, este mai mult decat evident faptul ca in absenta unui interventionism guvernamental mai riguros, este nevoie de presiunea concurentei comunitare liberalizate care sa previna feudalizarea societatii romanesti.
Poate avea statul un rol in aceste cateva fenomene? Va invit sa incercam sa descifram impreuna raspunsul la aceasta intrebare si cateva altele, care vor urma.
Sint intr-un deficit de cunoastere a economiei dar voi face citeva mentiuni ca o prima suma de pareri.
1. Utilitatea individuala a celui mai sarac este intr-adevar un punct nevralgic la noi;
2. Interventia statului roman este preferabila unei interventii economice straine cel putin pentru perioada in care se consolideaza o structura economica competitiva;
3. Statul roman dupa cite sint eu informat nu mai lucreaza pentru acaparare de piete externe;
4. In ceea ce priveste grupurile de producatori care fixeaza pretul ar fi normal ca statul sa intervina pentru normalizare. Exista insa ipoteza ca statul sa fie compus din oamenii corporatiilor si atunci efectul acestei actiuni se anuleaza.
Cred ca despre interventii straine se poate avea o imagine vizitand:
http://www.geocities.com/aglaia_rosu/zz.pdf
si remarcand ca exporturile/importurile romanesti sunt 70% dinspre si din spatiul Euro. Acest spatiu – daca vom avea norocul sa trecem de CIOTUL axei W-Buc-Londra, se auto-protejeaza si nu se lasa macelarit economic de „distinse institutii financiare internationale”.
El desigur, va fi favorabil nucleului sau, insa nu de natura macelaririi economice de care dau dovada „altii” ….