Cineva m-a facut ieri „dumneavoastra”. A sunat a injuratura. Costum Armani, ceas si ochelari cu rama de aur, cravata de matase, pantofi Gucci – intr-un cuvant un excelent reprezentant al celor pentru care cinstea e regina insusirilor nerentabile; ministru, adica si unul peste care cazuse sifonierul.
N-o sa-l dau in judecata; e periculos. In România, daca n-ar fi legata la ochi, justitia si i-ar scoate singurica daca ar vedea cum legea, in sensul ei de „lex”, e violata. In grup.
Violata temeinic si abandonata stufarisurilor (a)gramaticale, cu toate cele 400 si ceva de kile ale ei (50 si ceva de volume, fara coperti, trasa – ca sa zic asa – in hartie de editie).
De asta n-o sa-l dau in judecata; legea, pentru mine, e oarba. Chiar daca nu sunt dumneavoastra.
Eu sunt cel mai adesea „bai” si chiar ma bucur ca nu sunt „domnule” nici chiar cand ma-mbrac in costum – pentru ca „domnule”, aici, sunt golanii aia care-si fac treaba cu legea si se ratacesc din cand in cand in realitatea in care ne cam balacim ca sa ne dea lectii despre iluzii.
Singura lectie pe care am putut-o invata de la indivizi de teapa astuia (si a altora similari – diferenta o face costumul) – a fost ca mediocrii au iluzii pitice. Iluziile mele, macar, sunt uriase. M-am uitat, deci, la individul care m-a facut „domnule” si „dumneavoastra” si-am avut brusc revelatia ca si prostii gandesc, dar mai cu mila.
Pai, surmenajul e boala grea, intelectuala si daca-ti tremura mana cand votezi poate iesi o istorie, iar daca-ti tremura in alta directie, nu mai pot fi votate, cu majoritate, legi mosite de doar o treime din necesarul scris prin regulamente si constitutie.
Probabil din cauza asta, a ganditului cu mila, spre deosebire de alte tari, in care pentru „iubire” si „dragoste” exista un singur cuvant, iar pentru „avocat” patru – diferite ca inteles, in România avem doar „avocat” si multe pentru restul. Aici, sentimentele sunt pe primul loc; legile pot astepta, laolalta cu restul. Pana si legile imuabile ale naturii trebuie sa-si astepte infaptuirea. Merele cad din copaci ai incet, oamenii mor – chiar mai incet, au timp si de-o balada, doua, inainte de marele hop, iar secundele de dinaintea unei mari infaptuiri se dilata si au greutatea unor secole. Ai crede ca românii sunt condamnati la lene.
Gresit.
Românii au facut din lene o arta si-o metafizica – pai care popor mai are, in 2.000 de ani de istorie, doar 4-5 momente importante pe care le rateaza cu seninatate si mai si supravietuieste? Nimeni; suntem unicat.
Suntem poporul care asteapta ca Istoria sa-si adune resursele, sa se incordeze si sa faca ceva.
Românii sunt poporul care-a fost urcat pe cruce si-n loc sa nimereasca-ntr-o legenda a nimerit intr-un banc, ba chiar in alt banc, cum ar fi cele cu medici betivi care trateaza tusea cu laxative; pai mai are ala curaj sa tuseasca? nu, si iaca bancul.
Nu intamplator, asadar, indivizi precum tipul cu sifonierul care m-a-njurat (si pe voi la fel, ca si voi sunteti niste „dumneavoastra” acolo, dar mai mici decat el) ajung ministri. Conducatori.
Eu fac parte (n-am cum altfel) din marele popor al lenei care e capabil sa-i care pe toti in spinare – chiar cu fotolii cu tot, da’ fara secretare, va rog! – si care sufera, prin urmare, de prostie.
Ca prostia nu-i de suportat nici pe timp frumos si nici la umbra e alta poveste – dar asta-i cauza pentru care in tara noastra România, de 15, 55 sau 200 de ani tot pare cu ploua. Cu prosti, cu promisiuni, cu caini cu colaci in coada, cu Canade, Americi si Australii, cu partide, saraci; nu conteaza cu ce. Ploua.
Noroc de mama natura ca, alfabetic (nu spun zoologic, pentru ca altfel domnul ministru al nost’ isi va imagina ca e vorba de el, doar de EL) românii se-ncep de la cap, ca altfel ne ploua direct in matze.
In gat, in fine. In tara lui „daca nu curge, pica” ajunge si-atat.
Mai cred ca din acelasi motiv (leit-motiv, chiar) al prostiei tot inventam bancuri cu Bula si istorii cu Greuceanu si cu happy-end; adica inca stam bine, mai putem visa frumos.
Dupa cum inventam si celebritati confort redus – deschideti televizorul – cum ar fi talalaul asta care ma trateaza, de parca mi-ar da dulceata, cu respect; acum sunt „dumneavoastra!”, ce naiba – dupa ce acum cateva luni, inainte de alegerile astea noi, sictirea toti traitorii din condei uzand de-un limbaj nedemn de-un ministru. Sau demn doar de-un ministru, nu-mi dau seama.
Deci – incep cu „deci”, pentru ca asa incepe realitatea, foamea si durerile de dinti, ele nestiind gramatica sau stiind tot atata pe cat stie „legea româna” cand trage focuri in plan vertical: au venit alegerile, au trecut alegerile, vor veni altele si tot aceiasi prosti ramanem. Un alt sifonier ambulant o sa ne injure, apoi o sa ne dragaleasca, o s-ajunga sef pe spinarea noastra si-o sa faca bancuri cu romani sau o sa ne dea laxative.
Nu-mi ramane altceva decat rabdarea noastra ancestrala si-mi depozitez dinamita in iluzii. O sa arunc in aer lumea asta mai tarziu.
Acum mi-e lene.
Critic.
Critic pentru ca nu suport dezordinea.
Ati pus multe probleme si intr-un fel nepractic. Ce sa inteleg, ce sa retin? Scriitorul Balzac a dat expresia „stupid ca un fapt”. Faptele sint necesare in cunoastere dar nu si suficiente. Vreau o deschidere actionala. Sau poate ati vrut sa fiti doar contemplativ, adica sa-mi transmiteti doar o stare afectiva.
Tin sa precizez ca spiritul unui individ nu poate avea fata de o entitate exterioara lui decit trei ipostaze. Revin
Hm… Cam prolix. Asta ar deschide o discutie in jurul ideii urmatoare (cel putin asta-i parerea mea): autorii romani – dv. nu sunteti singurul – ar beneficia, cred, ce urmatoarea tehnica: inainte de a publica ceva, ar fi fain sa puna pe cineva sa le traduca-n englezeste proza, dupa care, din englezeshte, s-o re-traduca-n romaneste. Ce faina proza ar iesi!
Sunt de parerea ca romanu’ e imbatabil in poezie (nu cred ca se va mai naste un poet precum Nichita, care-a intruchipat poezia in stare pura), dar ca proza romaneasca (cu contraexemple numarate pe degetele de la doua maini ) e mediocra. E o parere personala, nu ma rastigniti, va rog, pentru chestia asta.