De ce soldatii kamikaze poarta casti de protectie? Dar de ce seringile condamnatilor la moarte sunt sterilizate?
N-am stiut ce sa-i raspund; pustiul meu are intotdeauna darul de a ma ameti cu cate o antrebare shuie.
„Cand se coc ciorile?” a pus pe jar jumatate din familie – care jumatate n-a reusit sa-l convinga ca ciorile, chiar daca stau prin copaci, ca merele de exemplu, nu se coc.
Asta era acu’ 10 ani, cand convocam sedinte cu prietenii – pai nu-i usor sa explici, de unul singur, unui pusti curios „unde pleaca mancarimea cand o scarpini” sau „unde fuge intunericul cand aprinzi lumina”.
Acum, aproape ca-mi este dor de intrebarile lui. Nu mai este copilul convins ca noaptea, geamurile stau inchise ca sa nu iasa lumina din camera. Ca inima este un animal mic si dragut care-ti spune – imi explica asta cu un soi de fatalitate naiva absolut ciudata pentru varsta lui – ce sa faci si cum sa iubesti (ca-s mai multe feluri de iubit) si, mai ales, pe cine. Ca oamenii mari se duc la razboi ca la un fel de joaca – dar cu masinute mai mari si mai grozave decat ale lor, ale copiilor, si se omoara din greseala, atunci cand educatoarea nu-i atenta.
Acum, pustiul meu imi pune altfel de intrebari: daca le place curatenia, de ce nu se spala? Si de ce-i mizerie pe strazi? Daca tot spun ca-s buni, de ce-si fac oamenii rau unii altora? Daca-i nevoie de muncitori, ca sa o duca tara bine, de ce nu-si gasesc de lucru? Daca-s prinsi furand, sau vanzand droguri, de ce nu-s bagati la puscarie? Daca-s incapabili, de ce nu-s dati afara? Da’ ce-a vrut sa
spuna poetul prin „Doamne, cat de mult albastru ai cheltuit ca sa nu te vedem”?
Prea mult televizor, mi-am zis in mine – si dupa cateva sedinte in care am incercat sa-i spun ce-i aia geopolitica, poetica sau teoria conducerii m-am lasat pagubas. Si el la fel.
O sa-si dea raspunsuri mai tarziu si singur. Sper sa fie pregatit. Dar mai ales sper sa fie pregatit sa gaseasca raspunsuri pentru care nu s-au inventat, inca, intrebari.
Apropos, cat Dumnezeu mai costa o kila de albastru?
