Romanta hibernala
Cristian sari brusc din somnul agitat bantuit de vise ciudate si ireale care ii umplea noptile in ultimul timp. Deschise ochiii si lua cunostinta de realitatea inconjuratoare: lumina banala si laptoasa care domnea in camera trista. Ii inchise din nou si incerca sa viseze mai departe. Fara succes.
O visase din nou pe Maria, ea unduind in fata lui ca o aratare nefireasca si totusi reala, leganandu-si soldurile, cu parul negru rasfatat de vant, care sclipea ca miile de lumini ale unui lac in noapte. El incerca sa o ajunga, sa o prinda in brate si s-o tina langa el. Intindea mainile iar din degete, ii ieseau serpi lungi, care o ajungeau din urma si se impleteau in jurul ei, dar nici ei nu reuseau sa imbratiseze lumina corpului si parului ei.
„Ce tampenie de vis!“ isi zise Cristian si deschise din nou ochii. Se ridica incet din pat cu convingerea ca in acest moment o ceasca de cafea ar reprezenta cel mai bun lucru din lume. Cu sforaitul prietenos al masinii de cafea in ureche isi rezema fruntea de fereastra rece.
Afara ninsese. Totul era alb si pur: pomi, case, strazi, trotuare. Cristian iubea iarna. Primavara care se apropia il inspaimanta: zapada se va topi si nu vor mai ramane decat gunoaiele de sub ea, frunzele galbene ale neimplinirilor si sperantelor de anul trecut. Gusta din cafea injurand cumplit in gand pe vecinul de la parter care curata harnic zapada din fata casei. Se uita inca odata pe fereastra: da, desigur, acest idiot izbutise sa croiasca o pata neagra in albul strazii.
„Oamenii nu fac altceva decat sa murdareasca totul in jurul lor, cu sau fara intentie“, isi spuse Cristian. Insa omul practic din el rase si clasifica si acest gand drept „prostii“. Incerca sa se concentreze la ziua de lucru care il astepta. Dar i se facu greata: telefoane, reclamatii, oameni nervosi, suparati, umiliti, aroganti, lacomi, sau carieristi. Trimise totul la dracu’ si aprinse o tigara.
Maria si imaginea ei i se insurubara din nou in minte. „La naiba si cu ea!“ isi zise incercand sa alunge aceste ganduri din capul sau prea incarcat. „E numai una din acelea care se urca cu orisicine in pat“ se consola el. Se dojeni insa imediat pentru acest gand ordinar. Maria nu-l cucerise in pat, ci prin zambetul si rasul copilaresc cu care isi insotea nimicurile pe care le debita continuu si pe care le gasea foarte importante. Ea ninsese peste sufletul lui un strat gros de zapada de care el se bucurase, fara sa observe ca era de fapt pur si simplu fericit.
Maria a iesit din viata lui asa cum a venit: pe nesimtite si fara un motiv deosebit. Venirea si plecarea ei incerca el acum, ridicand din umeri si clatinand din cap, sa le defineasca sau macar sa le priceapa.
…………………………………………………………………………………………………
Conform prognozei meteorologice pentru acest inceput de martie, urma o brusca incalzire a vremii. Din zapada nu mai ramasese nici urma. Cristian se duse in gradina, stranse gunoiul ramas in urma zapezii adaugand peste el mai multe frunze vestejite ale sufletului sau si ii dadu foc. Mirosul il sufoca, simtea ca nu mai poate respira. Facu cativa pasi inapoi unde fumul nu-l mai putea ajunge. Sub o bolta umbroasa de trandafiri, unde soarele nu ajungea niciodata, mai era o mica pata de zapada sub care se gaseau o multime de gunoaie. In primul moment vru sa imprastie zapada pentru a pune si acele gunoaie pe foc. Dar renunta totusi si isi spuse „Nu, pe acestea nu le ard, sunt prea umede, prea noi. Sper ca le va usca caldura verii care vine. Poate voi inflori si eu in aceasta primavara (ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir). Le voi arde la primavara viitoare.“
Si privind un timp ganditor in directia gunoaielor care ardeau, incepu sa zambeasca si le facu prieteneste cu ochiul.