Am pierdut, candva, un om drag mie. Foarte drag – si nu-i spusesem ce mult insemna pentru mine. Si cand m-au intrebat cum ma simt, nu am stiut ce sa spun. Nu am gasit cuvinte.
Am pierdut recent – poate ca istoria mea, ca si a voastra, e construita si din pierderi – un om. Drag, nespus de drag mie. Nici lui nu-i spusesem cat de mult l-am iubit.
Si iarasi, cand m-au intrebat ce mai fac, cum mai traiesc, nu am gasit cuvinte. Cuvintele carora nu am stiut sa le dau glas au ridicat din umeri; asa, cumvasilea, au zambit shui a zicere: „ce sa fac?! traiesc”. Ce simplu.
Era o pilda – a unui rege care, vrand sa guverneze intelept, a cerut miilor de invatati ai regatului sa-i scrie o carte a intelepciunii. O carte despre TOT. Dupa zecile de ani guvernati sub imperiul lui „nevoia te invata”, regele, ceva mai batran, primeste o carte cu mii de pagini. Si cum nu avea timp, le cere inteleptilor sa o rescrie – mai pe scurt. Dupa alte zeci de ani, regele, ceva mai batran si ceva mai intelept, primeste alte sute de pagini; cand, dupa cereri repetate, inteleptii revin la rege cu varianta „cea mai scurta”, regele intreaba „ei, ce ati scris? care este adevarul suprem despre lume, viata si oameni?” „Sire”, i se raspunde, „adevarul este: OAMENII SE NASC, TRAIESC SI MOR”.
Cat de simplu! Traim! Ne nastem, traim si murim; reteta inteleciunii si cuvintele – se nasc, traiesc si mor. Nu stiu daca, si mai ales cat sunteti convinsi ca lumea s-a construit prin cuvant. Cel mai adesea, cuvantul locuieste pe-o tandara de gand. Gandim prin cuvinte. Traim cu cuvinte.
Bineinteles: nu totul e cuvant. Dar cuvantul e important; e realitate. Cunosc cuvinte bune. Frumoase. Sau rele. Sau vesele. Cuvinte triste, cuvinte grele. Cuvinte-lacrimi sau cuvinte-ras.
Uite, o ridicare din umeri e un cuvant: este „poate”. Este „nu stiu”, este „cum?” sau este „ce sa fac?! Traiesc”. Si zambetul e un cuvant, unul care si-a taiat, ALTFEL, carare peltica spre buze. O ridicare de mana sau o privire tot cuvinte inseamna. Pot pune pariu ca le gasiti.
Dar de multe ori nu le gasim. Pe ele, cuvintele. Se ascund si au meserie grea cuvintele astea.
Dau glas bucuriei, tristetei. Veseliei. Surasului. Dau trup lui „asa-si-pe-dincolo”. Cu ele, dumnezeul nostru cuvantul a construit lumea. Cu ele, noi, oamenii, nu ramanem singuri (sau ne pacalim ca nu suntem) vorbind unii altora sau vorbindu-ne noua insine.
Tot cu ele, noi, de aici sau aiurea, scriem.
Sa stiti ca e greu cu ele. Te invit, ACUM, sa scrii o scrisoare cuiva, cuiva drag. Sa-i spui, mut, scriind, ce faci si cum iti mai merge. E usor si e greu. Mai ales cand o sa trebuiasca sa fii sincer.
Cred ca multi dintre noi vor alege un sarut. Pai e tot un cuvant!
Asta doream sa va scriu: sa nu uitati sa le dati, celorlalti, cuvinte. Sincere. Poate frumoase, poate grele; noi, aici, asta facem. Altfel, am pierde pe cineva drag noua, foarte si nespus de drag noua – pe voi, pe ceilalti, si vom ajunge „stapanii nedeplini ai implinirilor noastre”.
Nu-i asa?