Imi amintesc ca atunci cand eram copil, in momentul cand am inceput sa descopar frumusetea jocurilor logice, jocul meu preferat era … iesirea dintr-un labirint. Acele desene din cartile de colorat in care trebuia sa ajungi la o anumita destinatie, avand mai multe variante si multe piedici…
Rasfoiam cu nesat, copil fiind, cartile din librarii, iar daca nu gaseam ceea ce ma interesa, adica labirinturi, le inapoiam nemultumita vanzatoarei…
Am crescut…
Am ajuns sa constientizez ca viata e asemeni unui labirint.
Dar, nu numai ca e un labirint care nu-ti prezinta niste variante standard de urmat, asa ca in jocurile din copilarie, ci trebuie sa descoperi variantele…Si apoi e un labirint in care, desi la un moment dat iti stabilesti niste “destinatii”, de cele mai multe te ratacesti si nu reusesti sa ajungi, faurind din mers noi si noi destinatii…
Viata e ca un labirint in care, ajuns la un moment dat intr-un anume punct, nu vrei decat sa te intorci, dar nu mai stii pe unde. Iar creierul, acest far al vietii (nemultumit ca a ajuns in acel punct, desi constient ca acest lucru s-a produs doar ca urmare a propriilor decizii) isi doreste atunci o minune, o mutatie extraordinara, o revolutie a categoriilor, o rasturnare fantastica a celei mai neinduplecate dintre legile existentei, legea identitatii: isi doreste sa se poata intoarce… chiar daca in alta parte decat “acasa” la el… Doar sa se intoarca…
Minunea nu se poate produce. De ce? Pentru ca nimeni, niciodata, de cand e lumea si pamantul nu poate scapa de un lucru: si anume de FAPTA COMISA – fie ea buna sau rea; de FAPTUL IMPLINIT – fie el bun sau rau.
Mi se pare o monstruozitate neputinta asta, o constrangere care parca ar pune sub semnul indoielii si al disperarii insasi structura ontologica a lumii: “Conditia umana = temnita umana!”, cum spunea cineva.
Pentru a sterge o fapta ar trebui sa ne nastem din nou… “nasterea din nou” – un termen atat de obscur ce trezeste pe chipul atator oameni un zambet sceptic…
De ce omul nu are nimic de spus? De ce trebuie doar sa spuna “conditie umana” si sa plece capul? De ce? Doar autorii “conditiei umane” sunt tot oameni in cea mai mare parte: deci nu sunt infailibili… Daca plecam capetele lupta e inegala si vom fi intotdeauna invinsi.
Avem drepturi… Si avem si forta… Acestea nu pot fi de nimeni contestate sau refuzate.
Sunt de acord: nu se poate face nimic impotriva faptului implinit, dar niciodata faptul implinit nu-si are intreg continutul doar in trecut… Cineva spunea ca faptul implinit se prelungeste odata cu noi, e in noi, e si prezent, ba chiar si viitor. Nu poate fi judecat independent de noi, de gandul cu care-l purtam. Atata vreme cat traim, faptele noastre nu sunt totalmente implinite, ele sunt in curs de implinire. Se implinesc perpetuu prin consecintele pe care le antreneaza dupa ele, zi de zi, an de an, clipa de clipa.
Pe de alta parte, cat traim ne putem justifica faptele. Justificarea lor e in noi, nu numai in ele insele. Noi si faptele noastre una suntem. Faptele noastre se pot constitui in piedici sau facilitati in trecerea noastra prin Labirint.
Pe traseul urmat pana la destinatie prin acest labirint, toti oamenii, absolut toti, si cei mai lasi, si cei mai slabi de inger, tradatorii si cei cu caractere nesigure si sovaitoare, TOTI au momentul lor eroic, clipa de razvratire impotriva nedreptatii si impotriva lor insisi, MACAR O DATA IN VIATA.
Dar ceea ce e important nu e momentul eroic, cat ceea urmeaza. Prin ceea ce urmeaza se deosebesc oamenii unii de altii. Poti ramane sau iesi din labirint. Momentul eroic trebuie consumat intr-o fapta pe masura lui atunci cand s-a produs, altfel e ca un tren pierdut pentru totdeauna. Sunt momente cand te revolti, chiar si daca doar in gand.
Uneori te sperie indrazneala de a te fi razvratit chiar si sub aceasta forma, incat iti ascunzi repede gandurile, intri in panica si, platind cu capul plecat – ca un soldat invins – tribut resemnarii, redevii rapid omul de inainte….
Scapi astfel trenul si ramai in labirint…
Momentul eroic, vocatia de erou…. Vocatia de erou e mult mai rara in viata decat in paginile cartilor, decat in principiile oamenilor care se confrunta cu ea doar teoretic, acolo unde nu-i prea greu…
Cineva spunea chiar ca vocatia de erou poate fi uneori totuna cu cea de martir. E deci poate de doua ori mai grea si de doua ori mai rara decat acolo unde de obicei e foarte rara… (nu ati simtit de multe ori ca doar indraznind la a gandi la lupta simti ca esti de doua ori mai inspaimantat decat inainte? Ca o rascumparare a indraznelii, parca??)
Viata e ca un labirint plin de capcane; cand simti ca se apropie momentul neplacut, dezastru, esti in deruta; te gandesti: sa mergi in intampinarea lui de buna voie, grabindu-l? Sau de fapt ai vrea sa-l preintampini? De multe ori momentul te surprinde obosit, plictisit, iar in jur e intuneric, invalmaseala, panica…. Atunci opreste trenul… Si nu de putine ori, nu-ti dai seama, pur si simplu, ca trebuie sa urci…
Iar trenul… pleaca.