E 8 Martie. Un soare vesel, strălucitor topeşte zăpada şi ţurţurii lăsaţi în urmă de ultima pală a iernii. Mă grăbesc: de ziua noastră, colegele au plănuit să ne întâlnim la un restaurant micuţ, aflat în centrul vechi al oraşului. În sfârşit, am ajuns; peste drum, Biserica Târgului îşi înalţă crucea prin aerul zburătăcit de vrăbii. Un şir de buşteni cafenii cu miezul scobit, umpluţi cu pământ şi firicele de iarbă crudă proaspăt răsărită, înconjoară localul ,,Don Quijote’’.
Înăuntru – mese de lemn, vaze cu zambile, personal serviabil. Colegele mă întâmpină exploziv.
– A, ia uitaţi-vă la ea! Şi-a schimbat look-ul. Cum de ţi-ai lăsat părul pe spate? Ce bine-ţi stă! De ce nu-l porţi mereu aşa? Ia uite ce schimbare! Cum de te-ai hotărât?
Las întrebările să cadă în gol. Da. Mi-am schimbat coafura. Şi nu numai atât. M-am hotărât să schimb totul în viaţa mea… zâmbesc. Mă aşez lângă ele.
– Angela, iţi place restaurantul? mă întreabă Dana.
– Da, îi răspund. Îmi place. Mai mult însă îmi place denumirea: ,,Don Quijote”…
– Ah, da, mă întrerupe Iulia. Nebunul acela care se bătea cu morile…
– Ba care credea in Iubirea care înalţă… Doar se bătea pentru Ideea de Iubire, adică pentru noi!
Maria intervine scurt:
– Angela, lasă, nu e momentul pentru poveşti triste. Azi, vrem să fim fericite. E ziua noastră, nu? Spune ea nerăbdătoare.
Tac. Aştept să văd ce înţeleg colegele mele prin fericire. Conversaţia lâncezeste. Ţigările se aprind. Vine aperitivul şi încep evaluările: dacă e bun, aspectuos, proaspăt… Ah, da, e gustos. Par mulţumite. Încet se înfiripă o mică bârfă: care/cine şi-a mai cumpărat maşină/casă şi cu ce; care/cine are şansa să promoveze şi de ce. Aluzii: păi da, sigur, nu ştii că are pe cineva în minister? Prin clinchetul paharelor se aud şoapte, cuvinte rostite pe un ton scăzut: “nu, nu ştiu. Ştiu însă că la vârf şefii noştri s-au mai potolit”.
Da, e adevărat imi spun. Pe la inspectorate, teama de schimbare i-a umanizat pe mulţi.
Vine friptura. Acelaşi ritual: dacă e gustoasa sau nu, dacă e slabă sau nu, dacă ciupercile sunt bine gătite… brusc răsar subiecte ascultate cu interes: reţete, secrete culinare, recomandări gastronomice…
– Dar e ziua femeii, le spun contrariată…Haideţi să vorbim şi despre altceva.
– Despre ce?
– Despre bărbaţi_propune vioaie Elena. Ia spuneţi drept dragă: voi cum vă înţelegeţi?
Ascult: iniţial, despre bărbaţi… numai de bine. Le scutură covoarele; le aduc salariul; le ajută la cumpărături.
– Bine dar… vă mai iubiţi? întreb curioasă.
Râsete. Exclamaţii: ”Asta-i bună!”, rosteste Maria.
– Ei, na, ce poveste… Ne intelegem, rezumă realist Iulia.
La un pahar de vin, se lasă un moment de tăcere. Maria priveşte mulţumită în jur: luciul cald al mobilierului de lemn, lumina discretă, friptura, ţigara de calitate, o fac să suspine mulţumită:
– Fetelor, ce bine mă simt !
Of, îmi spun, doar eu mă plictisesc… Îmi pare că suntem aşa, ca agăţate de o Suprafaţă. Că nu putem trece dincolo de ea. Prompt, o întreb:
– Ce-ţi place?
– Totul… spune ea şi zimbeşte dezmierdat. Nu vezi ce plăcut e aici? Chiar mă simt bine. Tu nu?
– Nu mă simt rău. Dar nici bine. Consider c-ar trebui să ne dorim altceva.
Nu mă înţelege. Mă întreabă curioasă:
– Tu ce ţi-ai dori?
– Să îmi fac un cadou adevărat. Unul autentic. Un gând liber. Daca vreţi, vi-l ofer şi vouă. Luaţi-l ca un joc, deşi e serios. Întâlnirea asta nu e autentică dacă nu ne spunem ce avem pe suflet.
– Şi ce ai pe suflet? Eu nu am nimic! Mă simt chiar bine, spune zâmbind mirată Maria.
– E o amăgire. Uitaţi-vă la noi: vrem să fim astăzi fericite cu orice preţ. Şi ce facem? Venim aici să mâncăm; doar pentru asta suntem aici? Asta e fericire? Să fii consumator? Vorbim despre noi – cine e mai norocos, cine şi-a cumpărat ceva şi ce. Acelaşi lucru: consumul. Vorbim despre bărbaţi si-i împărţim în doua: care merge la cumpărături cu noi şi care nu. Care ne aduc salariul şi care nu. Iarăşi consumul. De parcă asta ar fi totul.
Elena înţelege prima. Repede, mă întreabă:
– Spune-ne tu mai întîi. Voi vă mai iubiţi?
******************************
Leagăn de mătase.
Povestesc. Simt în mine fiecare cuvînt: nostalgic, luminos, fiecare pulsînd Viu. Povestesc despre zarzării cu flori roz, de malurile Begăi, despre o iubire înflorită lîngă licărul smălţuit al Catedralei.. Despre dulceaţa primăverii Banatului, potopind totul în jur. Despre magia zilelor petrecute în doi, zile ce dispăreau ca şi clipele. Despre acea legănare cosmică, mătăsoasă, în care eram prinşi amindoi. Nu-l vedeam decît pe el; nu mă vedea decît pe mine. Da, ne-am iubit.
La masă s-a făcut tăcere.
– Si acum?, intreabă Iulia, brusc interesată…
***********************************
Peştera Acum…
“Acum” a început cu primul urlet. Cu prima lovitură. Venită aşa, din senin. Ba nu, dintr-o conversaţie. Fănel avea pe atunci peste un anişor; îşi căuta tatăl tot timpul prin casă. Cum îl vedea, cind de-a buşilea, cînd legănîndu-se pe picioare, venea la el, să-l ia în braţe. Stînd la televizor, în aşteptarea cinei, tatăl era deranjat. Fugar, acorda două trei zîmbete copilului, după care striga:
-Angela, ia-l pe-acesta de-aici !
La bucătărie nu poţi să laşi totul din mînă, într-o clipă. Ajungeam prea tîrziu, cînd copilul cu buclişoare blonde deja era zvîrlit în alt fotoliu.De spaimă, suspina sacadat; lacrimile-i şiroiau pe obraji…
– Nu procedezi corect, îi spuneam.
– Ba da. E băiat. Trebuie crescut sever.
Din vorbă-n vorbă, faţa celui drag, se înroşeşte, ochii albaştri se înceţoşează. Ca într-o oglindă strîmbă, un alt chip se dezvăluie. Brusc, începe să urle :
– Nu mă respecţi. Mereu comentezi.
– Dacă-ţi spun cinstit ce gîndesc, nu te respect? Credeam că e invers.
Rapid se repede spre mine; în drum, izbeşte puternic uşa cu piciorul. Cînd mi-am revenit din uimire, în uşă era o gaură.
E drept, locuiam la bloc…uşile erau mai mult din placaj. Cîteva secunde după asta, potolit, încerca să mă împace:
– Nu ştiu ce faci, de mă scoţi din minţi. O soţie nu trebuie să-şi contrazică soţul… Haide, am lovit uşa ca să nu te lovesc pe tine. Te rog să fii atentă. Nu vreau să-ţi fac rău.
M-am uitat atunci la el atent: chipul drag, reapăruse. Eu însă n-am uitat niciodată celălalt chip: Omul din Peşteră, stătea la pindă. De atunci am ştiut că trebuie să-l înfrunt.
******************************
– ŞI ACUM?
Întrebarea Iuliei, pluteşte în aer. Dar acum, vorbeşte Maria.
Povesteşte detaşat. Da, şi ea a păţit ceva asemănător. Dar, nu, nu chiar aşa. A fost pălmuită. Nu, nu doar o dată. S-a mai întîmplat şi alteori … dar, da, s-a împăcat cu gîndul. Căci, îşi revine ea, consolîndu-se: “Aşa sunt toţi”.
– Şi acum? , mă întreabă din nou Iulia privindu-mă insistent.
O clipă, am dubii…Să le spun? De ce nu? Doar aşa le pot da darul: gîndul liber. Cu şnuruleţ cu tot.
********************************
IZBITURA
“Acum” a început cu prima izbitură… Nebunia a continuat cu matematica. E punctul lui forte, aşa că le explică copiilor. Deodată, aud reproşuri urlate prin uşă. Repede las baltă treburile şi intru în camera băiatului.
Aici, o imagine de necrezut: copilul, firav şi tremurînd ca varga, aştepta pedeapsa.Tatăl, mare şi lat în umeri, îşi scotea cureaua, că altfel “idiotul”, nu înţelege. I-am sărit în faţă, spunîndu-i rar şi ferm:
– Te rog, părăseşte camera.
Chipul drag, se dilată iarăşi. Înţeleg: se deschide Peştera. Un om necunoscut mă ţinteşte. Într-o fracţiune de secundă, îmi simt corpul izbit de zid. Fănel plînge. “Nu, asta nu mi se întîmplă mie”, îmi spun . Mă ridic de jos. Îmi iau în braţe băiatul.
– “Nu mă respecţi”, aud din nou, obsesiv.
– Are dreptate, mami. Nu înţeleg… sunt vinovat, îngaimă printre lacrimi, copilul.
– Nu, să nu crezi asta. Niciodată.
Îi şterg lacrimile.
Descumpănit, în uşă, El ne priveşte mirat. Parcă atunci ne vede: aşa, ca pe doi duşmani.
– O să fie un ratat!, mă avertizează nervos, trîntind uşa după el.
**********************************
SI ACUM ?
Iulia, nu renunţă, aşteptînd continuarea.
E rîndul Ioanei însă: domol, ne spune cum s-a despărţit de soţ. Din acelaşi motiv. Dar, nu, nu sfătuieşte pe nimeni… I-a venit foarte greu. Greu îi este şi acum; mai mult, copiii suferă, pentru că, îşi iubesc tatăl. L-au iertat. Şi cine ştie? Poate s-ar fi îndreptat.
O nouă întrebare se iveşte:
– S-a indreptat? A trecut timp, copiii sunt mari…
– Da, copiii i-au scăpat. Am rămas însă eu. S-a transformat într-un fel de poliţist. Vorbesc serios: îmi pîndeşte gîndurile.
– Cum asta?
– Orice gind abătut de la treburile casnice, orice vis care îmi scapă şi mai ales orice carte, înseamnă timp pierdut fără folos. Dacă vreau să citesc sau să scriu, o fac pe ascuns, altfel încep reproşurile, sfaturile urlate… iar cei din jur, suferă. Uneori însă, mai greşesc…
*****************************
Hess
Într-o zi de primăvară, m-am sculat în zori…Toate treburile le-am făcut, pînă-n prînz. Eliberată, am plecat în grădină să citesc.. .Nici nu am respirat bine, că a şi apărut. Pînă atunci, dormise, mîncase, se relaxase la televizor… Cum mă vede, începe să urlet:
– Iar citeşti? Nu faci şi tu nimic pentru casă?
Brazdele trebuie săpate… Lasă cititul, că nu de acolo trăieşti.
Mă enervez… Asta îmi spune el mie: el fiind atunci fără servici, nu eu. Îi răspund stăpînit:
– Lasă-mă în pace…
Se înroşeşte. Începe să strige. Cu cartea în mînă, nu mă mişc. Asta îl scoate din sărite. Bătrîna mea mamă se iveşte speriată. Hess, dobermanul băiatului, stă nemişcat, la un pas de mine… El îşi urlă cuvintele:
– Acum pleci sau o să-ţi pară rău, auzi?
Apucă ameninţător un par de lînga gard… Mă uit la el: aceeaşi faţă lăţită, aceiaşi ochi cu priviri vineţii. Detaşată, rostesc:
– Iţi dai seama ce gîndesc acum despre tine?
Într-o străfulgerare îl văd ridicînd parul. Nu, n-o să fug, îmi spun hotărîtă. Mă ghemuiesc rapid şi-mi acopăr capul cu ambele mîini. O aud pe mama îngrozită: “fugi, Angela, fugi!”…
Timpul parcă stă pe loc: aştept lovitura. Apoi aud un hămăit scurt, urmat de un geamăt. Privesc în jur . El se ţine de mînă. Parul e pe jos. Dobermanul stă postat în
faţa mea şi-şi rînjeşte amenintător colţii spre el.
– M-a muşcat, spune el, pe un ton neverosimil de potolit. Se întoarce şi pleacă. Fără un reproş. De necrezut… s-a calmat. Şi cum? De frică: Hess sărise arcuit în înălţime şi-i smulsese parul, cu gura. Fireşte, mîna i-a cam zdrelit-o puţin..
**********************************
Grădina
– Eu nu l-aş fi iertat, spune Elena. Cum ai putut să rabzi? Cum de l-ai putut ierta?
– Pentru copii în primul rînd… Nu vă vine poate să credeţi, dar amîndoi îl iubeau… Acum, nu mai sunt sigură c-am făcut bine. Copiii mei rid foarte rar… În plus, dorea sincer sa se îndrepte. Ca o primă măsură, nefiind sigur că se poate stăpini, nu s-a mai ocupat de ei. Nici la matematica si nici in vreo altă privinţă. Au fost perioade îndelungate în care se străduia ca totul să fie bine. În acele momente, doream şi eu
să uit, să astup Peştera şi chiar aveam iluzia că amîndoi, am putea reface Grădina de altădată. Din păcate, Peştera stă la pindă: în permanenţă trebuie să fiu în gardă. Am obosit. I-am spus-o si lui.
– Cind?
– Chiar ieri, de exemplu. Trebuie să înteleagă. M-am trezit: îmi voi recîştiga libertatea. N-am fugit atunci din faţa parului… n-o să fug nici acum. Nelibertatea doare mai mult decit o lovitură.
************************************
8 MARTIE.
Se înserează. Pe rînd, fiecare şi-a povestit păsul… Acesta a fost darul meu: adevărul spus pină la capăt despovărează sufletul. Dar timpul trece. Plecăm… acasă, fiecare are multe treburi de făcut. Dar, să nu uităm, libertatea este prima dintre ele.
