Micul vaporas de pescuit turistic inainteaza sarguincios prin apele Golfului Chesapeake cautand unul dintre locurile anume stiute de ghidul nostru, capitanul John DeMaria. Cu numai zece minute in urma, la ora 6 dimineata, dupa un drum de aproape doua ore in care ne-am alungat somnul cu cafele si cu bancuri deochiate, am aruncat tot calabalicul pe puntea Hurricane-ului. Oboseala si noaptea practic nedormita nu conteaza pentru nici unul dintre noi, daca oricum intreaga zi care urmeaza tot nu se pune la durata vietii, dupa cum considera orice impatimit in ale pescuitului.
John ocoleste cu grija cursele de crabi din golf, plasele pescarilor si rarele geamanduri, scrutand sonarul. Din cand in cand invarte timona cu dibacie ca sa evite un curent sau un val mai mare si face ca distanta prestabilita pe indicatorul GPS sa mai scada cu cate o zecime de mila. Ne apropiem, ne apropiem… Avem cu totii aere de lupi de mare incercati dar tremuram si de frig un pic. E dimineata devreme totusi si in Golf e rece. Soarele abia mijeste dupa o mantie de nori vinetii aflati la orizont. Dintre toti, mie, care stiu ca-mi este rau de mare, imi foloseste cel mai mult un medicament care pe aici prin SUA se gaseste sub denumirea de “Dramamine” la orice farmacie. Cand si cand mai inghit cate o pastila spre amuzamentul celor din jur, care-si amintesc de prima mea poveste de pescuit oceanic in care am reusit performanta sa ma rog sa mor. Asta dupa ce am vomitat si inima din mine in primele minute de rau, iar sase ore dupa aceea am avut doar incontinuu senzatia respectiva. Mircea, Relu, Cip, Sandi, Raymond, subsemnatul si, intre toti acesti romani, singurul american, Kraig, ne invartim in jurul pupei, ne frecam palmele, ne simtim deja bine, anticipand “prada”. John ne mai arata cate un “monstru” pe sonar…
Au mai ramas cateva minute pana la platoul stiut de DeMaria si musul incepe sa pregateasca unditele. Niste scule din fibra de sticla cu scripeti in loc de inele si cu niste mulinete cat toate zilele. Vom da la “rock fish” si “blue fish”. Momeala va consta in bucati de sardina taiata cu un cutit suplu, cu lama ingusta ca un mini-iatagan. Intr-o galeata, musul pregateste nada: sardele trecute prin masina de tocat scoasa de sub o husa, pe punte. Un cos intreg de vreo 25 de kilograme de sardine asteapta sa fie transformat in momeli si nada, de ma intreb de ce n-am luat cosul asta de la inceput si sa plecam cu ceva peste acasa…
Dar nimic nu se compara cu trasatura unui peste marisor la undita, stand sprijinit de balustrada “Uraganului” si band o bere cu care nu mai stii ce sa faci cand incepe sa caraie mulineta! Blue Fish este violent si pestii de 2-3 kilograme sau mai mult sfarsesc adesea prin a musca din carlig si a-l sectiona, spre marele necaz al pescarului. Rock fish, o specie cu dinti mai putin ascutiti, musca unul dupa altul si sunt si mai dolofani: 4-5 kilograme bucata. Din motive de protejare a speciei avem dreptul sa pastram fiecare numai cate doi – dupa depasirea limitei toti ceilalti pesti trebuie aruncati in apa. Evident, se prinde “la comun” si socotim totalul, nu pe persoana.
Inteleg de ce a fost nevoie de cantitatea atat de mare de sardine. Se arunca nada mai tot timpul pentru a atrage pestii, la concurenta cu alte nave de pescuit pe care stau ciorchine ca si noi probabil, alti contabili, ingineri software si functionari veniti sa se simta regi ai oceanului pentru cateva ore. In mai putin de doua ore prindem limita de Rock fish si schimbam montura pentru Blue Fish pentru a risca mai putine pierderi. Dar nu prindem prea multi. S-au adunat deja in containerul cu gheata vreo 70-80 de kilograme de peste, inclusiv cei la care are dreptul la fiecare iesire in larg capitanul DeMaria, altfel detectiv profesionist, nu doar simplu proprietar de vas de agrement.
Pe la amiaza deschidem bagajele cu care am venit si mancam cam murdari pe maini dar ranjind, niste bucati de pui pane rece cu paine.
Reveniti la mal, musul curata pestii cu un cutit electric, ne pregateste la fiecare cate un pachet cu fileuri (unde e bunica sa planga dupa atata amar de capete de peste din care nu se face ciorba!) si ne ofera cate o punga inchisa ermetic cu captura care i-a revenit fiecaruia, numai buna de pus pe gratar, in tigaie sau in congelator. Apoi accepta ciubucul nostru cu multumiri… iar noi ne gandim bineinteles ca pentru atata amar de bani am fi facut singuri toata treaba si ne-am fi ales probabil si cu capetele de peste. Dar cu ce se compara o zi la pescuit in Chesapeake Bay, care nu se adauga la durata vietii?
Plecam spre casa si oboseala incepe sa se simta. Tinem de vorba soferii in fiecare dintre cele doua masini, sa nu adoarma. Ajunsi acasa cadem ca bustenii inainte de 9 seara, pentru a relua serviciul, a doua zi. O facuram si pe-asta! Nevestele, bineinteles, se mira. Am fi putut repara atatea prin casa in timpul pierdut ACOLO!
Stefan Maier
PS Mai exista si alte fotografii-marturie, Aici 🙂