Aceasta poveste este un tribut adus memoriei tuturor copiilor care si-au pierdut viata in catastrofa din Asia
In acea seara citisem pana tarziu. Incepusem cu ceva usor, un atlas despre flora din Madagascar. Lectura mi-a adus aminte de ierbarul baietelului in casa caruia locuisem cand eram mic. Ii rontaisem toate ferigile si florile de „nu ma uita” intr-o singura noapte, cuprins de o criza de bulimie. A doua zi, l-am vazut venind acasa cu ochii rosii de plans. Luase nota doi la scoala pentru ca plantele din ierbarul sau fusesera ciuruite de nesatioasa mea pofta din ajun. Pe atunci eram un soarece obraznic si needucat. Ce vreti, ma nascusem pe coperta unui Cod Penal din anii 50! Am avut o copilarie nefericita, invartindu-ma printre volume de poezie proletcultista si tomuri uriase de omagii. Prima carte pe care am devorat-o pe nerasuflate a fost „Insula misterioasa” de Jules Verne, am facut indigestie dupa „Munca de partid” si m-am indragostit de „Ratusca cea urata”.
De doi ani, ma stabilisem in cocheta biblioteca a unei tinere famii din cartierul de Est. Nu era una din acele biblioteci in care te simti apasat de grosimea tomurilor academice. De pilda, varul meu, soarecele Stone, traia de cinci ani intre rafturile prafuite ale unui anticar si se pricopsise cu un astm sacaitor. La mine, cartile erau colorate, invelite in coperti lucioase. Din cand in cand, Anastacia, fetita in camera careia se afla biblioteca, scotea cate doua-trei carti de pe rafturi si le citea pana adormea cu capul pe paginile desfacute. Imi placea sa o privesc, asa, blonda ca un inger din picturile lui Michelangelo. Ma plimbam in voie pe covor, urcam pe veioza, imi agatam codita de tablia patului si stateam asa, cu capul in jos, intr-un exercitiu invatat de la un unchi de-al meu, liliac. Dupa ce ameteam suficient de tare ca sa devin euforic, ma indreptam clatinandu-ma spre culcusul meu facut in cotorul unui volum al Enciclopediei Britanice.
Dar in acea seara somnul ma ocolea. Flora din Madagascar mi se parea de o banalitate coplesitoare. Am lasat deoparte cartea uriasa, privind plictisit in jur. Ochii mi s-au oprit pe Anastacia care, ca de obicei, adormise cu un teanc de cartulii in brate, dar si cu ursuletul Tiny alaturi. Pentru o clipa mi s-a parut ca pleoapele ii tresar. Imediat am auzit un clinchet ciudat si un murmur venind de undeva, de dedesupt. Veioza a inceput sa vibreze, iar lustra se rotea, risipind sunete stridente. Primul a cazut peretele pe care se afla biblioteca. Am mai apucat sa o vad pe Anastacia ridicandu-se intr-un cot, speriata. Un tratat de chimie mi-a venit de hac, prabusindu-se peste capul meu si aruncandu-ma intr-un neant intunecat….
….M-am trezit in bezna. De obicei sunt obisnuit cu intunericul, dar acum tremuram din toate incheieturile. Mi-am scuturat blanita napadita de praful care imi ineca narile. Fusese, fara indoiala, un cutremur puternic. Nu vedeam nimic, doar simteam un curent rece de aer care venea de undeva din spatele meu. Imediat m-am gandit la Anastacia. Am inceput sa alerg innebunit in directia in care banuiam ca se afla micul ei pat. M-am izbit cu botul de unul din picioarele lui. Tremurand in continuare si cu inima batandu-mi zdravan, am urcat pe lemnul acestuia pana am ajuns la saltea. Anastacia era intinsa, cu fata in jos, acoperita de tencuiala cazuta din tavan. Am chitcait disperat, urcandu-ma pe gatul ei, cautand sa ii simt pulsul. Cititul intr-o noapte plicticoasa a unui atlas de anatomie s-a dovedit a-mi fi acum de mare folos. Anastacia traia. Dar nu misca! Avea ochii inchisi, parea ca inca doarme, dar eu stiam ca e prada unui lesin din care nu eram in stare sa o trezesc. In timp ce ma foiam pe acolo, am atins blanita de plus a lui Tiny. Se speriase grozav. De obicei, era un ursulet placid, tacut, arogant chiar. Nu il simpatizasem niciodata. Acum clipea des din ochii sticlosi si isi freca labele nelinistit.
– Hei, Ray, ce-a fost asta? imi urla el in urechi.
– Un cutremur. Unul mare, se pare…i-am replicat calm.
Incepusem sa deslusesc cate ceva in jurul nostru. Un fir subtire de lumina patrundea odata cu acea adiere rece pe care o simtisem la trezire. Vedeam patul, vedeam biblioteca cu rafturile frante si cartile risipite pe jos, dar nu reuseam sa descopar usa. O gramada de moloz ne inconjura, iar tavanul era crapat adanc si aplecat amenintator peste noi. Inainte de a mai spune eu ceva, Tiny a izbucnit:
– Suntem blocati aici!
Nici mie nu-mi placea ce vad. Tiny izbucni in plans, apoi intr-un geamat prelung.
– Ray, sunt ranit! Cred ca mi-am rupt piciorul.
Am crezut ca se sclifoseste, dar pipaindu-i membrele, i-am descoperit o fractura serioasa.
– Nu te misca, stai linistit. Vom iesi noi de aici.
– Da? Ia zi, cum? Desteptule…
Tiny se stramba de durere si lesina si el.
„Grozav”, am murmurat eu. Eram un biet soarece de biblioteca speriat, alaturi de o fetita de noua ani si un ursulet ranit si increzut, amandoi in stare de lesin. Dintr-o cutie sidefata am scos doua betisoare parfumate pe care le-am legat cu o ata de papiota in jurul piciorului suferind al lui Tiny. Apoi, m-am lungit pe covor, epuizat de nervi si sperietura…
…Cred ca trecusera cateva minute bune pana cand m-a trezit o forfota bizara. M-am ridicat, cu mustatile ciulite. Era limpede, zgomotul venea dinspre nisa prin care patrundea aerul si lumina.
Le-am simtit duhoarea imediat. Apoi am inmarmurit, vazandu-i. Erau toti cei unsprezece membri ai gastii lui Saler, cel mai crud sobolan din zona.
Navalisera toti in camera, bulucindu-se unul intr-altul. In spatele lor si-a facut aparita insusi Saler, pasind butucanos si cu mustatile pleostite. Il vazusem o singura data, in canalul de scurgere din spatele unei macelarii. De atunci, se schimbase mult. Blana ii naparlise, iar ochii isi ascutisera si mai mult sclipirea vicleana.
– Cine esti tu? tuna el spre mine.
– Eu…locuiesc aici, am raspuns, incercand sa-mi maschez nodul din gat.
Saler isi roti privirea maslinie in jur si rase zgomotos.
– Frumoasa casa. Cand ai sters ultima data praful?
Isi scutura doua fire de tencuiala care i se prinsesera de mustati, risipindu-le ca pe doua scame.
– Dar voi…cine sunteti?
Gasca chitcai in cor. Saler se apropie de mine, privindu-ma de sus. Era mare cat o cutie de pantofi.
– Eu sunt Saler, iar ei sunt tovarasii mei. Cautam mancare. Ai ceva prin frigider, baiete?
Atunci am privit instinctiv catre Anastacia, gest pe care l-am regretat imediat. Dar era prea tarziu.
Saler sa dadu doi pasi in spate, mangaindu-ti mustatile. Banda de sobolani scoase un murmur prelung. Unul dintre ei vru sa se napusteasca asupra Anastaciei, dar fu oprit de un gest ferm al lui Saler.
– Cine este…domnisoara?, intreba el, leganandu-se pe labe.
– Este prietena mea. De fapt, locuiesc in biblioteca ei.
Namila isi miji ochii, masurandu-ma din cap pana in varful ghearelor.
– Vrei sa spui ca esti un…un… soarece de biblioteca?
Se lasa o tacere adanca. Apoi, un hohot imens de ras umplu incaperea. Saler si ai lui se tineau cu mainile de burta si radeau dezmatat. Mi-am plecat privirea. Incercam sa imi aduc in minte replicile curajoase ale eroilor mei din romanele de capa si spada, dar nu reuseam defel.
– Este moarta? intreba brusc Saler, refacandu-si mimica impietrita.
– Nu, Slava Domnului, este doar lesinata! am strigat eu. Isi va reveni curand. Trebuie sa iesim de aici. Sa ne salvam. Uite, ursuletul Tiny este ranit la un picior. Avem nevoie de o iesire, altfel vom muri cu totii aici daca…
Saler ma privi ca pe un gandac strivit de un autotren.
– Baiete, desi esti un nemernic de soarece de biblioteca, totusi esti unul de-al nostru. Stii prea bine ca noi ne salvam blana in orice situatie. Uite, vezi asta?
Imi arata unul din picioare. Era din lemn.
– Ciotul asta il am de sapte ani, de cand am fugit de pe nava Ombledon, inainte de a se scufunda. Mi-am prins piciorul intr-o blestemata capcana pusa la cale de un marinar. Acum intelegi de ce urasc eu oamenii? Iar prietena ta e un pui de om. Este carne. Pricepi?
Am inghitit in sec. Le priveam ochii pofticiosi. Pentru o clipa, mi s-a facut si mie foame. Dar mi-am adus aminte de parul ei blond, ca al ingerilor din picturile lui Michelangelo.
– Nu puteti face asta! am strigat.
Saler isi propti piciorul de lemn pe una din labutele mele.
– De ce? scrasni el.
– Pentru ca…nu v-a facut nici un rau. In plus, mama ei o cauta cu disperare. Sunt sigur de asta. Sute de oameni aflati afara o cauta printre daramaturi, cu speranta.
– Ce stii tu despre speranta? urla Saler. Ce stii tu despre oameni?
Mi s-au incetosat ochii. As fi vrut sa ii spun cele mai frumoase cuvinte din lume despre oameni si prietenie, doar citisem atatea carti. M-am inmuiat, dandu-ma un pas inapoi. Saler ranji satisfacut si le facu semn celorlalti sa urce pe pat. O inconjurara imediat, adulmecandu-i rochita subtire, cotropindu-i parul risipit pe perna.
– Stati!
Ma ridicasem pe labele din spate, disperat. Saler se intoarse spre mine, surprins.
– Mancati-ma pe mine. Dar lasati-o in pace pe fetita. Sunt bine hranit, Saler. Nu uita ca am locuit multa vreme in pivnita unei macelarii. Erai si tu acolo. Mai tii minte cand ti-ai ucis prietenul cel mai bun din cauza unei ciozvarte de vita?
I-am simtit privirea ca un trasnet asupra mea. In banda se isca rumoare.
– Da. Ti-ai tradat prietenul pentru o bucata de carne. Cei din banda ta stiu asta?
Saler zambi descumpanit. Se intoarse spre cei unsprezece sobolani care incepusera sa coboare de pe pat.
– Hei, baieti, doar nu-l credeti pe rahiticul asta. E un nevolnic. Se hraneste cu hartie.
Zambetul ii devenise tot mai tamp. Ceilalti il inconjurasera amenintatori.
– Tu l-ai ucis pe fratele meu? striga unul dintre ei.
Mustatile lui Saler atingeau pamantul, dezolate.
– Kramer, e o prostie…doar nu-l crezi,,,baigui el.
Am aruncat atunci in lupta ultima arma.
– V-a spus ca acel soarece a fost omorat de pisica birmaneza a macelarului, nu?
Kramer ma privi fix.
– Intocmai asa ne-a spus. Dar de unde stii?
Am ridicat ochii, declamand:
– Pentru ca eu i-am dat ideea asta!
Saler se retragea pas cu pas. Kramer il urma, lent, cu o figura tulbure. La un moment dat, Saler facu stanga imprejur si tasni pe firida. Toata gasca de sobolani izbucni intr-un chitcait prelung si, cu Kramer in frunte, porni intr-un iures dupa Saler.
Mi-am dat seama ca totul era o chestiune de timp. Dupa ce il vor fi linsat pe Saler, se vor intoarce, cu siguranta. Din cateva bucati de sfoara mi-am facut un ham pe care l-am legat de Tiny. Apoi am inceput sa il trag pe culoarul stramt al firidei, intocmai ca un caine inhamat la o sanie. Ma gandeam ca, odata ajuns afara, mama Anastaciei il va recunoaste pe ursulet si va sti unde se afla fetita.
Niciodata nu mi s-a parut un tunel atat de lung si cumplit ca acea firida. Cred ca a trecut o vesnicie pana am zarit fascicule de lanterna spargand intunericul noptii. Forfota oamenilor de afara mi-a dat ultimele puteri in a-l trage pe Tiny la suprafata. M-am prabusit cu el alaturi, pe o bordura. Sirenele ambulantelor ma infiorau. Am privit in jur, dar nu zaream decat figuri palide, disperate, ale unor oameni care cautau printre ruine.
– Tiny! George, uite ursuletul Anastaciei!
Femeia care se aplecase spre noi avea chipul transfigurat de durere, dar si de speranta. L-a luat pe Tiny in brate, iar eu am zbughit-o in iarba. De acolo, am privit-o pe mama Anastaciei cum incepea sa elibereze de caramizi gura stramta a tunelului prin care tocmai evadasem din iad. Dupa cateva minute, Anastacia era transportata cu o ambulanta la un spital din apropiere…
…Dupa cateva zile, un nepot al meu care locuia in magazia de alimente a spitalului mi-a spus ca fetita si-a revenit. Am trecut intr-o seara prin fata casei sale. L-am zarit pe Tiny in bratele Anastaciei, placid, ba parca mai arogant ca altadata. Ea era, ca de obicei, un zambet de pe Capela Sixtina. Am plecat mai departe, neprivind in urma. Aveam sufletul cald, ca si soarele din Madagascar. Cineva il aprinde in fiecare zi, intocmai cum aprindea Anastacia veioza din camera sa. O lumina de inger.