Din adâncul văgăunii
Cu umezeală înmiresmată
Porni melcul pe drumul său verde
Spre geana de lumină albastră
De deasupra.
Orele treceau încet
Şi în urma unei munci titanice
Melcul nostru trecea în sus
Ducându-şi casa
Cu patru corniţe in avangardă.
Cine-ar îndrăzni să râdă
De truda bietului călător ?
În colţul sau neştiut de lume
El luptă cu dăruire
Un război adevărat.
Şi odată ajuns sus,
De unde putea privi cerul
Demult întrezărit
Mecul stătu să răsufle
Privind cu patru corniţe
Spre albastru.
„Mă gândeam eu că bolta
E mai sus decât frunza cea verde,
Dar atunci pe care frunză
Se sprijină ea ?
Trebuie să aflu !”
Şi porni la drum prin iarbă.