Da, sunt un copil. M-as juca toata ziua. Nu ma plictisesc ca altii, mereu gasesc ceva de explorat, de inventat. Cand nu inteleg ceva, intreb pe altii. Imi place sa-mi raspunda c-o poveste, adevarata sau nu. Imi plac povestile, chiar daca nu-s adevarate: prin ele invat
legile din tara fanteziei. Stiu ca in tara aceea nu poti ajunge cu trenul… nu conteaza, eu o vad de cum inchid pleoapele. Ba cateodata locuitorii ei se plimba nevazuti (numai de mine) prin lumea asta.
Vreau sa inteleg totul si sa cresc. Ca sa ating ciresele mai inalte. Si ca sa ma lase mama sa merg pe scara.
Nu-mi place cand nu mi se explica de ce trebuie sa fac una sau alta. Unii ma trateaza ca pe un prost, dar eu inteleg mai mult decat stiu ei. Dar nu vorbesc decat cand vreau. Ascult de mama si de tata si de alti
oameni mari care vorbesc cu mine si stiu sa ma inteleaga. Fiindca am incredere in ei. Nu prea am dubii si inteleg ce e rau si bine, dar uneori Ei nu inteleg. Totusi, am rabdare cu ei si chiar de m-as supara pe ei uit repede cand trec la alt joc.
Cine oare a spus mai intai ca sunt altfel copiii decat oamenii mari? De parca am fi o specie aparte. Nu, nicidecum! Avem inaltime si greutate mai mica, mai avem multe de invatat, dar suntem ca oricare dintre voi. Peste 20 de ani nu ne-ati mai recunoaste, dar noi tot aceiasi vom fi. De ce se uita toti doar la aparente ? De ce ne numesc copii ?
Suntem oameni in miniatura!