De la Rouen la coasta mării, drumul se avânta printre dealuri abrupte şi văi adânci. Terenul e accidentat, toamna în toi, şi când mai stă ploaia se vede peste tot împrejur câte ceva ce-ţi fura un zâmbet. E frumoasă Normandie, dar nu prea exotică pentru cei obişnuiţi cu peisaje din România. Aici clima e mai blânda cu iarba, ca în batrânul Albion: plouă mult dar iarna nu prea îngheaţă şi vara nu arde soarele. Apa de la nord (Marea Mânecii) şi cea de la sud (râul Sena) aduc umezeală, pe când vântul (foarte rar obosit) încearcă s-o alunge. În combinaţia aceasta, toamna vine ca o încântare pentru ochiul iubitor de culoare. Admir din goana maşinii covorul de iarbă verde ‘înstelat’ cu frunze aurii… Mai trece în fugă câte-o tufă de măces sau un măr încărcat de rod. Fermele înconjurate de copaci şi garduri vii înviorează drumul între două localităţi. Mai tentează trecătorul cu câte o pancartă scrisă în creion albastru: cartofi de cultura organică, muzeul inului, expoziţie şi vânzare … N-avem timp de toate. Refluxul e în curs, şi coasta e încă departe.
Drumurile sunt bune şi nu prea aglomerate, deşi e duminică: ploaia a speriat o parte din plimbăreţi. Trecem prin câteva orăşele pline de capcane: indicatoare de direcţie ascunse unde nici nu te aştepţi, străzi înghesuite între case viu colorate, camioane imense venind din faţă, pietoni ce trec senini prin mijlocul maşinilor. Dacă nu te ratăceşti prima dată când vii pe-aici înseamnă că eşti foarte norocos… Lăsăm în urmă câteva mormane de sfeclă de zahar, două drumuri în construcţie (se face drum de ocolire pentru orăşelul buclucaş) şi zburăm grăbit prin sate liniştite – aici se vând obiecte antice, dincolo pomi frunctiferi şi arbuşti decorativi.
Părăsim drumul naţional – nici drumurile departamentale nu sunt rele – după câteva serpentine într-o pădure încă verde, neatinsă de rugina toamnei. Mai trecem o vale adâncă pe-un viaduct peste case cuminţi şi viu colorate, mai târziu o cale ferată şi un orăşel cu lampadare roşii. Panourile anunţă încă vreo 9km. Pe măsură ce ne apropiem se înmulţesc ofertele: pensiuni, restaurante, vizite ghidate, muzee. De departe văd o turlă pe-un vârf de deal şi recunosc biserică din înaltul falezei. Stiu că am ajuns, deşi nu se vede marea; împrejur se înşiră aceleaşi dealuri
şi văi care ne-au însoţit încă de pe malul Senei. Găsim locul de parcare, lasăm maşina, bucuroşi să ne dezmorţim picioarele şi să inspirăm aerul răcoros. Trecem pe lângă casa lui Maurice Leblanc (creatorul lui Arsene Lupin), şi în curând ajungem în centru, la biroul de turism. Mai încolo atmosfera se schimbă brusc, nu mai e un orăşel liniştit
între dealuri, ci o staţiune pe malul mării.
Ne facem drum printre restaurante si magazine de souvenir-uri, şi ajungem în fine la promenada de lângă mare. Privirea îmbrăţişează în câteva clipe un spectacol incredibil: falduri masive de rocă albă se aruncă şi se arcuiesc între valurile înspumate, la capetele unei plăji arcuite. Marea e cenuşiu-verzuie, cerul cenuşiu-gălbui, şi valurile cântă cu forţa mării năpustindu-se asupra prundişului. La picioarele falezei, ea atacă susţinut malul, val după val, ca o bătălie istorică. Ramânem în contemplare, nu ne mai săturăm de privit. Marea se retrage, se dezvelesc nisipuri, picioarele falezelor ies din ape, dar mai sunt două ore până la ‘marea joasă’.
Urcăm pe faleză în stânga, să descoperim noi peisaje. Trepte de lemn şi o alee de ciment ne salvează de noroi (a plouat). Pancarte ne avertizează să nu ne abatem de la potecă, malul fiind fragil. Urcăm oftând coasta abruptă, şi ne bucurăm de fiecare balcon de observaţie. De la înălţime, descoperim noi minunăţii, să tot stai să te uiţi.
Am ajuns deasupra primului arc, Porte d’Aval. De-aici se vede bine l’Aiguille Creuse (o stâncă înaltă, ascuţită, ce iese din valuri – locul unde şi-a ascuns comoara celebrul bandit Arsene Lupin). De sus se văd bine runinele
crescătoriei de scoici din secolul XVIII. Scoicile maturizate aici aveau o savoare deosebită, fiind scăldate alternativ de apa mării şi de apa dulce a unui pârâu subteran, şi ajungeau pe masa reginei. Mai mergem o vreme pe poteca din înaltul falezei, şi
cu cât ne îndepărtăm, cu atât vedem mai bine porţile de stâncă. Pare ireal, o lume a înaltului şi mării, unde vântul e lege, şi pământul un oaspete printre stânci de calcar. La orizont linia dealurilor domoale coboară spre mare, întreruptă brusc de muşcătura apei. În gând îi urmăm coborâşul, aşa cum era cu milioane de ani in urmă, când podişul se întindea înspre larg, şi Marea Mânecii era abia un râu între maluri de calcar. Atunci a început lupta dintre apă şi stâncă, autoarea magnificelor bolţi si dinţi de piatră.
Coborâm până la malul mării, refluxul a descpoerit bolovani scobiţi de ape plini de alge, scoici şi moluşte de culoarea castanelor. E o plăcere să te plimbi pe acest sol ce stă mai mult sub valuri. Trebuie să fii atent unde calci, în scobituri e apă şi uneori în ea se agită peştişori. Curioşi să vedem mai mult, dar temători de valurile înalte (ce încă mai ajung să ne stropească) mergem tot mai departe pe stânci între apele ce se agită. O mulţime de plimbăreţi au venit de sus să exploreze stâncile – calcă atent, înfioraţi. Copiii sunt primii – şi cei mai bucuroşi
– sunt multe colţuri de joacă printre zidurile inundate. În peretele de calcar, înălţat impunător deasupra mării se află o grotă, cu podeaua acoperită de ape la flux. E un loc tainic, ce parcă te transportă în lumea legendelor. Încă nu putem ajunge la ea, marea îşi apără domeniul cu un canal de valuri înspumate. E Grota Bărbatului, şi are şi-o poveste. În 1792, o corabie suedeză aruncată de furtună pe stâncile din Etretat s-a sfărâmat imediat. Marea era îngrozitoare, ajutorul imposibil. Furtuna a durat 24 de ore cu toată forţa, şi cadavrele nefericiţilor naufragiaţi fuseseră aruncate de valuri pe ţărm. În fundul grotei, pe un colţ de piatră zăcea un marinar. Oamenii tocmai îl ridicau ca să îl îngroape alături de camarazii săi, când acesta se trezi tocmai la timp. El povesti cum, după ce se luptase mult timp cu valurile, aflat la capătul puterilor, îşi încredinţase sufletul lui Dumnezeu, şi leşinase, iar un val îl luase şi-l aruncase pe acel colţ de stâncă. De atunci numele grotei îi pastrează amintirea.
Ne întoarcem înspre oraş, cu simţurile pline de mare, vânt şi stâncă. Parcă revenim din paginile unui roman, sau din pânzele unui impresionist. Suntem cam înfometaţi, dar un restaurant ne iese în cale. Stând la masă, răsfoim un ghid. Nu suntem singurii îndrăgostiţi de aceste faleze. Mulţi artişti au iubit acest colţ pierdut de litoral, mai ales pictori peisagişti: Camille Corot, Eugène Boudin, Claude Monet, Gustave Courbet şi alţii. Nici scriitorii n-au rămas insensibili la spectacolul luptei dintre stâncă şi mare, aici locuind o vreme Victor Hugo, Alexandre Dumas, Jean Lorrain, André Gide, Samuel Beckett, Guy de Maupassant.
Trebuie să fii artist ca să îndrăzneşti să redai ce simţi în doar câteva ore de plimbare pe faleze, şi chiar atunci, cuvintele şi culorile nu sunt de-ajuns. Natura însăşi s-a făcut artist: cel mai mare dintre toţi artiştii.
Meritul autorului este acela de a fi reusit sa ma transpuna in „calatoria” reala… Lecturand materialul am simtit la propriu libertatea absoluta oferita de coltul de natura descris…
Minunat. E un exemplu de intrare intr-un jurnal pe care multi l-ar putea tine, un mijloc (poate cel mai bun, mai eficient decat fotografiile sau filmele), de a pastra intacte si vii memoriile asociate cu asemenea experiente, asemenea incursiuni in lumea aceasta imensa, o lume care niciodata nu va inceta sa ofere locuri de explorat inedite, unice fiecaruia dintre noi.
Sebi Buhai, 2-11-04