Vulcanul KilaueaCele 7 zile petrecute in Hawaii se detaseaza ca o culme a experientei mele de viata. M-am gandit de multe ori ca viata, pana la urma, se constituie din suma amintirilor si, in masura in care amintirile sunt frumoase, poti spune ca ai avut parte de fericire.
Eram 4 persoane, intre care Cosmin se detasa ca sef absolut, fiind sponsorul nostru. Imediat dupa intrarea in noul an, am inceput sa umblam prin sifoniere dupa hainele de vara si sa le punem in valize. In Hawaii era cald. Indreptandu-ne spre aeroportul din statiunea Kona, micul avion se inclina; mi se parea ca vad curbura pamantului, iar cele 7 insule ale arhipelagului se conturau, verzi, pe albastrul Pacificului. Aeroportul! Nici vorba de cladiri inalte, de terminale si benzi rulante. Verificarea pasapoartelor s-a facut rapid, intr-o casuta de bambus acoperita cu trestie, fara usi, fara ferestre: un adapost de ploaie. Oameni desculti, in costume de plaja si o lumina puternica, pura, alba. Cosmin si Ion s-au dus dupa masina inchiriata si s-au intors repede.
Soseaua se intindea pe malul oceanului, hotelul era tot pe mal, la cativa metri de apa. Fara sa discutam, parca intelesi, am aruncat bagajele, ne-am descaltat si am iesit sa cucerim oceanul. O mica plaja cu stanci, cochilii si resturi de corali. “Uitati-va la asta! Ce culori, ce forme!” (La plecare a trebuit sa redam naturii multe dintre fragmentele culese atunci.) Un apus de soare incredibil. In zare, un vapor alb, valuri mici cu creste albe trecand peste linii galbene, rosii si maronii, alternand, schimbandu-si mereu pozitia. Apoi, o luna imensa. Intr-una dintre fotografiile excelente pe care le-a facut Cosmin atunci, cred ca a incercat sa prinda eternitatea.
Mult dupa lasarea intunericului am stat pe terasa, in tacere. Simteam ca orice cuvant ar fi o profanare si, oricum, nu avem cuvinte pentru a exprima astfel de stari sufletesti.
Din pacate, chiar eu am rupt acest moment de religiozitate cand am sarit brusc: vazusem pe perete niste soparle. Nu mai mari decat un deget, soparlele gecko, inofensive si schimbandu-si culorile asemenea cameleonilor, cautau insecte…
Am iesit sa vedem putin statiunea si sa mancam undeva. Soseaua mi se parea mai mult un drum de tara din pricina vegetatiei coplesitoare: arbori, arbusti, tufisuri, flori, flori care-ti cad pe umeri, pe cap, flori pe care calci, culori, miresme. In ciuda forfotei umane din centrul oraselului, se auzea clar un cantec. O femeie, asezata pe dig, canta in limba ei. O voce si o melodie ce pareau a exprima tristetea lumii. Ne-am oprit s-o ascultam, s-au oprit si altii, dar pentru ea noi nu existam. Canta privind stelele si nu stiu ce le spunea.
Localnicii isi vindeau marfurile pe trotuar si am asteptat-o putin pe Mirela sa cumpere niste pestisori impletiti chiar atunci, pe loc, din firele lungi ale unei plante: un fel de trestie. Am mancat pe terasa unui restaurant, langa un arbore gigantic pe ale carui crengi se jucau veveritele.
Din istorie si legende:
Se stie ca in ianuarie 1778, geniul descoperitor de insule, capitanul James Cook, a debarcat in Hawaii. Pentru localnici, albii acestia care scoteau fum (fumau pipe), stiau multe si aveau arme mortale, nu puteau fi decat niste zei. I-au tratat ca atare, dar, de la o vreme au observat unele fapte care i-au facut sa devina suspiciosi. In urma unor intamplari, Cook i-a infruntat pe insulari, unul dintre ei l-a lovit, apoi, cu totii l-au ucis. Parti importante din trupul lui au revenit sefilor locali, alte parti au fost furate si consumate de ceilalti pentru a li se transmite puterea divina. (Cand zeii se incurca cu femeile muritorilor, cand navele lor extraterestre se strica, etc., atunci zeii sunt daramati. In locul lor apar alti zei, alte legi, si tot asa.)
In 1820, pe vremea marelui rege Kamehameha, a fost schimbata legea cea veche – kapu – care interzicea, sub pedeapsa capitala, ca femeile sa manance in public alaturi de barbati. Pentru asta s-a dat o batalie istorica. Locul acela unde s-a varsat sange, este marcat pe o plaja. Oameni si istorii…
A doua zi, m-am trezit in zori, m-am imbracat si am plecat la plimbare fara sa-i trezesc pe ceilalti. Un copil blond statea pe iarba in asteptarea autobuzului scolii. Am intrat pe poarta deschisa a unei bisericute. In curte, un mic cimitir si, dupa numele inscrise pe cruci sau pe pietre, am inteles ca in Hawaii traiesc in buna intelegere tot felul de neamuri: englezi, japonezi, evrei, indieni si multi altii. Pentru cateva minute m-am alaturat celor veniti la slujba de dimineata. Daca exista…, apoi numai Unul trebuie sa fie ca sa-i asculte si sa-i inteleaga pe toti, in toate limbile lor…
Mi s-a parut foarte melodioasa limba locanicilor. Alfabetul lor are 5 vocale si 7 consoane. Multi h si k. Heiau – templu; kapu – interzis; kona – sud; haole – strain; aloha – salut; mahalo – multumesc.
Pe singura strada importanta din statiunea Kona, se insira cladiri destul de mici. Mai sus, la periferie, poti vedea si vilele impozante ale celor bogati. Am cules de pe jos nuci de cocos, necoapte, si nuci de macadamia. Insula mare este cel mai mare furnizor de astfel de nuci. Am auzit ca unor animale, cum sunt cainii, nucile de macadamia le pot provoca paralizii. Zadarnic am incercat sa sparg o nuca. Are o coaja incredibil de tare.
Cand m-am intors la hotel, m-au certat. Isi facusera griji pentru mine. Ne-am urcat in masina, pregatiti pentru marea excursie la vulcani. Kilauea este cel mai mare vulcan activ de pe planeta. Ultima eruptie a inceput in 1983 si continua si astazi, la o intensitate mai mica. Lava se prelinge pe sub crusta neagra, iar in unele locuri, de-a lungul mileniilor, s-au format tuburi prin care te poti plimba ca printr-o galerie de mina. Varsandu-se in ocean, lava fierbinte da nastere unui spectacol uimitor: jerbe de aburi, zgomot infernal, valuri, spuma… Dar pana sa ajungem acolo, am vazut multe. La inceput, un peisaj obisnuit: panta verde la dreapta, spre ocean, iar spre stanga, inaltimile celui mai mare masiv muntos din lume: Mauna Kea, mai inalt decat Everestul, dar cea mai mare parte a lui se afla sub ape. Spre ocean, un loc marcat ne spune ca acolo a fost un sat distrus in intregime de tsunami, valul ucigas care a urmat unui cutremur. Treptat, peisajul devine tot mai sarac in vegetatie iar pamantul aproape negru, parca e arat. Ne oprim. E lava. Lava veche, solidificata. Se spune ca zeita vulcanului, Doamna Pele, nu-ti permite sa iei nici o bucatica din lava ei. Te va pedepsi. (Acasa, la Bucuresti, am descoperit ca Mirela luase o bucatica si, cica, de atunci, a observat ca multe din viata ei s-au schimbat in bine. Eu n-am avut curaj. Se pare ca, in ciuda aparentelor, in adancul subconstient pastrez multe superstitii.) In continuare, campuri imense de lava, tot mai putina vegetatie, santuri, pamant crapat, cratere, vant, pustietate. Incepem sa vedem si lava argintie, proaspata, ca o maioneza, inca neintarita. Panta muntelui are carari de lava printre care, scapati de la dezastru, isi fac loc putini arbori piperniciti. Ne oprim la craterele mai mari. Cosmin isi desfasoara trepiedul, schimba obiectivele. Vrea sa prinda un curcubeu viu colorat, imens, desfasurat peste desertul infricosator. Pe marginea craterelor sunt depuse ofrande: flori, scoici, pietricele. Madam Pele trebuie imbunata. Candva, s-a indragostit de Ohia, frumosul sef al insulei mari. Cu diplomatie, Ohia i-a spus ca el o iubeste pe gratioasa Lehua. De suparare, Pele l-a transformat in arbore. Degeaba au incercat alti zei mai mici sa-i redea lui Ohia infatisarea omeneasca. Atunci, au facut ca Lehua sa devina o floare rosie pe crengile arborelui numit Ohia. Daca rupi o floare, vei provoca ploaie. Cerul plange.
Alta oprire. Petroglife. Figuri umane, schematice, semne, locul unde se ingropau cordoanele ombilicale ale nou-nascutilor, totul spre gloria zeilor. Poate ca traim o singura zi pe care obisnuim s-o numim viata. Scrijelitorii acestia din vechime, vor fi avut sentimentul nemuririi? Se temeau de trecerea timpului, de uitarea eterna? Semnele acestea de pe pietre sa fie piramidele lor? Cine, cine stie?!…
In sfarsit, ajungem la vulcanul Kilauea. Craterul e sus, in varful muntelui, l-am fi vazut daca luam un elicopter, dar noi suntem jos, la poale, acolo unde lava se scurge in ocean. Iata o constructie omeneasca: o casuta, un mic adapost unde sunt afise cu pericolele la care se expun cei care trec dincolo de bariera. Cutare, in anul cutare, a murit, cutare s-a afundat in lava fierbinte si i s-a amputat piciorul, cutare…, dar ce ne pasa? Noi suntem curajosi! Mai mult, vedem in zare, printre bulgarii de lava neagra, maronie si argintie ca si alte grupuri inainteaza. Trecem de bariera. Soseaua nu mai este. A fost rupta si acoperita de lava. Asfalt sucit, rasucit, bucati azvarlite departe, apoi, nici urma de drum. Pasim cu atentie, cand mai pe sus, cand mai in jos, peste aglomerari de lava, sarim peste crapaturi, ne apropiem de un grup care se uita la ceva. O fasie rosie de lava iesita la suprafata, scoate aburi, fum, devine repede argintie. E lava pahoehoe, dupa numele ei. Cosmin: desfasurari de tehnica, unghiuri, poze. Ion: filmari. Mirela: indrumari la toata lumea, in timp ce eu… am sters-o, neica, fuguta, indarat, pe lava solida, si acolo am incremenit. I-am asteptat vreo ora. Batea vantul. Intr-o crapatura se vedeau firicele aurii, ca matasea, formate de lava: parul lui Pele. Cam la un metru departare de mine, din pamant au inceput sa iasa aburi. Cred ca atunci, pe loc, mi-am adus aminte Tatal nostru… Niste tineri care credeau ca am ajuns pana mai departe, m-au intrebat ce se poate vedea. “The Hell! The Hell!” – atat am putut sa le spun, si adevar am grait.
Cand cei trei viteji s-au intors, mi-au spus ca s-au apropiat mult de locul unde lava se scurgea in ocean, au filmat si au fotografiat. Inapoi, cu totii, vii si nevatamati.
N-am crezut ca masina, automobilul, poate sa-ti ofere un asa sentiment se siguranta… La drum!
Miros de sulf: zona sulfuroasa unde hidrogenul iese din pamant, dealul galben, muntele galben, sulful nu apartine zeitei Pele, asa ca am luat o bucatica. Mai tarziu am aruncat-o. Avea un miros!… Avertizoare: sa avem grija de “nene”, o gasca salbatica, protejata. N-am vazut nici o “nene”, dar am glumit mult pe seama ei.
Intr-una din zile am vizitat palatul regelui Kamehameha. Zice Mirela: “Unde vedeti voi palat? Eu nu vad decat o coliba mai mare si cateva mai mici!” “Tocmai asta e frumusetea: ala e palatul regal. Te-asteptai la turnulete?”
Ne-am plimbat cu submarinul. Pesti de toate culorile, mii de vietati ciudate, corali si… urma trecerii omului: o ancora ruginita.
Din scurta mea copilarie, imi amintesc noptile de vara cu cer instelat si licurici. Cerul acela, multiplicat de zeci, de sute de ori, l-am revazut de pe muntele Mauna Loa, aproape de Observatorul Astronomic. Ce suntem noi fata cu Universul? Pulvis et umbra… (N-am avut curaj sa le spun atunci alor mei sa ma lase singura acolo. As fi murit asa de frumos!… )
Am mai participat la Luau, o petrecere populara cu spectacol traditional, cu multe feluri de mancare, principalul fiind carne de porc copt in pamant. Scoaterea porcului din pamant a fost o adevarata ceremonie. (Trebuiau sa justifice suta de dolari de persoana, nu? Siragul de flori inmiresmate, atarnat la gat, numa’ 5 dolari.) Niste flacai frumosi, imbracati in costume specifice zonei, sapau in ritmul muzicii. Porcul fusese invelit in frunze si dat cu multe mirodenii.
Ne-am mai plimbat si prin padurea tropicala. Multa umezeala, liane, cascade, bambusi, papagali colorati. Am facut si un pic de plaja intinsi pe nisipul negru… Uneori, intr-un timp foarte scurt, aduni atat de multe amintiri! Alteori, trec anii, toti la fel, parca totul se repeta.
La intoarcere am oprit o zi, pe insula Oahu, sa “bifam” orasul Honolulu, capitala arhipelagului. Impresionant, Muzeul de la Pearl Harbour: o constructie mare, moderna, plasata pe apa, deasupra resturilor unei nave distruse de japonezi in 1941.
Honolulu are una dintre cele mai frumoase plaje din lume: Waikiki. (Poze, pe plaja, sub palmieri. Se putea fara?) Japonezi bogati, japonezi foarte bogati. La tarabe se vand perle in cochiliile lor si lantisoare de aur la metru… Ma opresc aici.
Poate am sa povestesc si alta data. Cu mai multe amanunte colorate. Cine stie?!…
Constanta Corbea