Autorii primelor scrieri oamenilor şi faptelor din trecut şi-au legitimat consemnările prin clamarea adevărului celor consemnate, demonstrat prin invocarea unor mărturii care să pară credibile potenţialilor cititori, a inspiraţiei divine sau a unor experienţe personale care i-au pus în contact nemijlocit cu realităţile descrise. Aceleiaşi etape a genezei sale, îi datorează istoria şi caracterul ei angajat în serviciul cetăţii, al cauzei comunităţii căreia i se adresa sau a facţiunii căreia îi aparţinea autorul şi protectorii săi, iar astfel de afinităţi şi limitele cunoaşterii au favorizat disponibilitatea istoricului spre emoţional şi retorică, făcând loc pledoariilor patriotice şi expunerilor literare. Antichitatea clasică ne-a transmis istoricilor contemporani atât idealurile ştiinţifice ale istoriei ca învăţătoare a vieţii, ale descrierii faptelor fără mânie şi părtinire, dar şi interferenţele riscante cu naraţiunea literară şi cu preluarea necritică a unor tradiţii şi mituri. Încă în momentul în care conflictul pentru dominaţia lumii clasice mediteraneene nu se tranşase, grecul Polibyos, poate singurul istoric în accepţiunea ştiinţifică a termenului pe care l-a cunoscut antichitatea, sublinia responsabilităţile ce revin autorului de istorie şi caracterul nociv al mistificărilor voluntare şi ale exagerărilor stilistice. Meritele sale ca promotor al spiritului critic sunt cu atât mai mari cu cât avem de-a face cu exponentul unei comunităţi care pierduse competiţia politică şi economică şi care căuta mijloace de a-şi prezerva specificul cultural în relaţie cu noua putere în ascensiune, Roma lui Cato Senior şi a Scipionilor. Conştiinţa înfrângerii şi prizonieratul politic nu îi inspiră autorului ostilitate faţă de subiectul său, ci mai mult, îi prilejuieşte o analiză pertinentă a instituţiilor romane, elenistice şi cartagineze, iar succesele Romei sunt explicate tocmai prin caracterul echilibrat şi funcţional al sistemului său politic şi administrativ.
Nu am insistat asupra acestui exemplu pentru a face o demonstraţie de falsă erudiţie, ci din convingerea că sensurile enunţurilor şi metodei sale au rămas la fel de actuale şi azi, chiar şi după două secole în care fiecare ideologie şi revoluţia pe care a generat-o a propus o lectură proprie a istoriei, pornind de la repudierea precedentelor şi structurată în logica normelor etice şi ştiinţifice considerate canonice. Apelul la critică, responsabilitate şi renunţarea la locuri comune în favoarea contextualizării continuă să fie singurele mijloace care asigură o reconstituire veridică a realităţilor care ne-au precedat, care au supravieţuit oricum sub forma unor relatări parţiale, marcate de selecţia subiectivă a memoriei individuale şi colective.
Scrisul istoric şi discursul naţional
Apariţia istoriografiei moderne şi structurarea coerentă a ideologiilor naţionale sunt fenomene aproape contemporane, iar interferenţele dintre ele nu se rezumă doar la date conjuncturale sau de cronologie. Adepţii tezelor herderiene au căutat în studiul specificului şi tradiţiilor naţionale resorturile volksgeistului, forţa colectivă ce guvernează destinul istoric al comunităţilor umane, încercând să se distanţeze de scientismul nivelator al iluminiştilor şi de credinţa lor nestrămutată în virtuţile omului şi ale civilizaţiei. Aşa cum apartenenţa la religia creştină nu a pus capăt rivalităţilor dintre suveranii şi comunităţile etnice medievale, iar începând din secolul al XIII-lea a devenit unul din catalizatorii conştiinţei identitare, naţionalismul, religia lumii moderne a accentuat concurenţa pentru acumularea de resurse şi pentru pondere politică. Xenofobia latentă pe care pragmatismul oamenilor politici a menţinut-o în limite controlabile pe durata secolului al XIX-lea, dar care a declanşat în ultimă instanţă cele două războaie mondiale, s-a manifestat şi în planul scrisului istoric, cu reverberaţii detectabile şi azi în mentalul şi conduita colectivă. Istoricii s-au simţit datori să-şi servească naţiunea de origine punând în serviciul obiectivelor acesteia resursele entuziasmului patriotic în aceeaşi măsură în care faptele adversarilor tradiţionali au fost filtrate prin grila rigorii critice. Teoreticieni ai ştiinţei istorice precum Leopold von Ranke sau Theodor Momsen au acreditat tema misiunii civilizatoare a naţiunii germane în relaţie cu slavii şi maghiarii, iar discipoli ai acestora au glosat asupra pretinsei incapacităţi a naţiunilor din est de a se edifica structuri statale sau urbane. Istoricii francezi au subliniat superioritatea culturală şi instituţională a francezilor, edificatorii celui mai eficient stat medieval, guvernat de instituţii naţionale, iar istoricii ruşi, adepţi sau ostili teoriei descendenţei din varegi, au căutat în Evul Mediu sensurile misiunii naţiunii ruse şi au propus paradigmele ortodoxiei ca soluţie morală pentru regenerarea morală a Occidentului, ca o contrapondere la liberalism şi ssubversiunea revoluţionară. Istoriografia românească antebelică a evoluat într-un sens similar, autorii formaţi în ambianţa universitară franceză sau germană au încadrat interesul pentru cunoaşterea istoriei românilor în efortul de edificare a statului naţional. Discursul istoric s-a concentrat asupra unor subiecte aflate pe agenda politică a momentului, precum controversele cu istoriografia maghiară legate de continuitatea locuirii la nordul Dunării şi mai ales în spaţiul intracarpatic după retragerea romană din Dacia, rolul românilor în apărarea creştinătăţii şi valoarea de simboluri şi forţa de sugestie a unor leaderi politici şi militari, aureolaţi de victorii militare sau, într-o dimensiune mai puţin vizibilă, a unor intelectuali care au contribuit la articularea discursului identitar al românilor. Este dificil de stabilit cu precizie dacă anumite concluzii ale acestei etape a scrisului istoric românesc, nuanţate sau anulate de cercetări ulterioare, au fost generate de comandamente sociale sau politice, sau de limitele cunoaşterii surselor documentare şi a arhivelor. Ar fi cu totul nedrept să invalidăm în integralitatea ei opera unor specialişti de talia lui A.D.Xenopol, Nicolae Iorga sau Gheorghe I. Btrătianu, aşa cum tind să facă unele abordări contemporane, numai în virtutea unor exagerări obiective sau a suportului documentar de care au dispus aceştia din urmă. Pe de altă parte, naţionalismul românesc modern pare aproape rezonabil în comparaţie cu scrierile unor prelaţi maghiari care, în contextul revoluţiei din 1848 îl invocau pe Iisus ca pe un strămoş al maghiarilor sau cu autorii ruşi care conectau originile Romanovilor cu dinastia Iulia-Claudia. Chiar dacă şi în spaţiul românesc, istoria nu s-a putut sustrage exigenţelor propagandei, iar faptul este relevat cu uşurinţă de manualele din epocă, mediul academic a manifestat disponibilităţi pentru dezbateri în care caracterul polemic nu a exclus în general civilitatea, iar actele de frondă ale generaţiilor mai tinere au inspirat noi direcţii interpretative, cu rezultate ce pot fi valorificate în actualitate, odată ce restituirea trecutului se poate emancipa de presiunile prezentului.Laboratorul istoricului avea să fie confiscat asemenea bibliotecilor publice şi private şi transformat în poligon de experienţe ideologice şi identitare ca urmare a instaurării regimului comunist. Dacă preluarea mediocră a docmelor staliniste datorată lui Mihail Roller a rămas un fenomen meteoric, discursul istoric naţional-comunist continuă să genereze provocări pentru istoricii profesionişti şi să capaciteze atenţia unor categorii ale publicului, afectate de ritmul schimbării grilei de valori sociale şi educaţionale..
Rechizitorii, baricade, conspiraţii
Tentativele regimurilor comuniste de a se legitima prin apelul la trecutul naţiunilor guvernate a fost un fenomen intens studiat în ultimele două decenii şi chiar dacă problematica generează un larg spectru de opinii şi controverse, majoritatea studiilor tind să îndreptăţească aprecierea lui Adam Michnik, conform căreia naţionalismul a reprezentat ultimul refugiu al comunismului. Cazul românesc este unul din puţinele care oferă exemple de instrumentalizare sau reinventare a istoriei naţionale înintegralitatea ei, din antichitate până, să ne oprim aici, la revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să ne reamintim de exagerările referitoare la rolul tracilor în antichitate sau la superioritatea iliteratei civilizaţii dacice în raport cu invadatorii romani, chiar dacă pe descendenţa romană a românilor se fondase identitatea naţională românească modernă.. Varianta extremă a acestui aşa-numit dacism şi-a asigurat o oarecare popularitate după 1990, graţie unor publicaţii cu preocupări exotice, mult mai bine susţinute economic decât cele aparţinând universităţilor sau muzeelor, cu documentatele dar sterilele lor cercetări arheologice. Teze conform cărora în Carpaţi s-ar afla un centru dinspre care au iradiat toate marile civilizaţii ale antichităţii, sau dezbaterea în jurul tăbliţelor de la Tărtăria, considerate de unii drept dovezi ale primei scrieri din istoria omenirii, sunt extrem de tentante într-un context socio-cultural marcat de regres economic şi de recalibrări axiologice. Acelaşi gen de practici au vizat şi Evul Mediu şi epoca modernă, voievozii munteni şi moldoveni fiind confiscaţi de propaganda oficială pentru potenţialul lor de precursori ai regimului dictatorial. Moldova şi Ţara Românească devin astfel protagonistele unei istorii autarhice, în care poporul înarmat, strâns unit în jurul conducătorului, au ca unică raţiune de a fi apărarea ţării în faţa vecinilor ostili, demers jalonat de victorii militare de excepţie, separate prin lungi perioade de tăcere. Trecutul este invocat în forma sublimată a unor personalităţi alese să satisfacă interesele oficiale, iar retorica marxistă şi-a păstrat parţial sfera de influenţă în relaţie cu epoca modernă, în care monarhia şi partidele active în vechiul regat şi în Transilvania sunt aproape ignorate, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza sau a câtorva leaderi paşoptişti radicali. Istoria Transilvaniei, a beneficiat de acelaşi tratament, numai că în această privinţă, rescrierea militantă a trecutului a luat forme mai palpabile tocmai la Cluj, unde administraţia naţionalistă a generat cunoscuta confruntare legată de statuia regelui Matya Corvinul şi de vestigiile fundaţiei romane a oraşului. Poate părea straniu faptul că tocmai unul din cei mai iluştri regi ai Ungariei, căruia adversarii politici i-au reproşat originea românească, a devenit obiectul ostilităţii celor ce se străduiau să afirme programatic caracterul românesc al Transilvaniei. Explicaţia nu trebuie căutată doar în caracterul de simbol pe care monumentul l-a dobândit pentru comunitatea maghiară din Cluj, ci mai ales în necesitatea funciară a unei istorii conflictuale între români şi unguri, singura care poate legitima autoritatea unor leaderi exclusivişti, în lipsa unor performanţe în gestiunea treburilor publice. Aceleiaşi viziuni etniciste i se încadrează şi românizarea şi cultul lui Paul Kinisz, mai cunoscut ca Pavel Chinezul, şi mai ales insistenţa ostentativă asupra unor momente tragice din istoria modernă a Transilvaniei, precum conflictul din 1848-1849. Subiectele care asigură speculaţiei şi falsificării un spaţiu nedrept de generos sunt datele istoriei contemporane, insuficient cunoscută chiar istoricilor profesionişti. Autori de diverse formaţii şi încadraţi unor tendinţe politice difuze îşi propun să exonereze mişcarea legionară de acuzaţiile de antisemitism şi asviolenţă, sau încearcă o reabilitare măcar parţială a lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Este evident că fenomenul legionar merită o analiză mult mai nuanţată decât cea rezultată din dosarele Siguranţei sau ale Securităţii comuniste, că această mişcare antisistem a avut particularităţi care o diferenţiază de nazismul german sau de fascismul italian, dar evenimentele anilor 40 nu pot fi explicate doar prin caracterul tendenţios al opiniilor adversarilor sau prin existenţa, mai mult sau mai puţin dovedită, a unor provocatori. În aceeaşi ordine de idei, nu putem ignora faptul că şi societatea românească a cunoscut forme ale antisemitismului, de la circumspecţia lumii rurale în raport cu unele practici economice şi forme de viaţă, la excesele unor categorii sociale urbane sau expresii livreşti.
Mecanismul după care sunt elaborate aceste aprecieri care încearcă să-şi asigure o dublă cetăţenie, în zona istorică şi în cea politică, este unul uşor de decriptat: promotorii lor sunt în majoritate istorici autodidacţi, tentaţi de popularitatea facilă adusă de invective, preiau selectiv şi necritic fapte istorice reale dar refuză contextualizarea, iar locul documentului este luat de vehicularea unor teorii ale conspiraţiei universale. Responsabilitatea pentru gradul de credibilitate al acestor interpretări revine şi istoricilor specializaţi, care dintr-un complex de superioritate sau din raţiuni de oportunitate preferă să evite confruntările cu autorii lor, dar şi oficialităţii, care în lipsa unor beneficii imediate, plasează investigaţia istorică la periferia cercetării ştiinţifice. Experienţa tragediilor din proximitatea frontierelor noastre ar trebui să fie suficientă pentru a înţelege la ce poate duce falsificarea trecutului îndepărtat sau recent, sau permanenta agitare a cămăşii însângerate. Inhibarea riscurilor nu poate fi avută în vedere decât prin soluţii pe termen lung, care să-şi găsească locul în reforma educaţiei, în care istoria să nu se mai reducă la memorarea prea puţin utilă a unui şir de date şi bătălii, dar nici să neglijeze analiza unor astfel de evenimente în favoarea unor eseuri canonice despre integrare europeană şi multiculturalism, care să înlocuiască realismul socialist cu corectitudinea politică.