‘O sa va dau afara! O sa va trec in somaj!’ Asa-si certa Dumnezeu gradinarii, intr-o zi de mai, anul acesta. „Emisarii mei m-au informat ca undeva, in zona Seattle, in Bellevue, Redmond, Kirkland si in imprejurimi, sunt locuri cu mult mai frumoase decat gradinile mele vestite. Ati plantat mai ales meri si peri, in loc sa puneti si camelii, azalee, rododendroni sau lemn cainesc. Rupeti crengile merilor tot cocotandu-va dupa serpi, sa-i vindeti in Iad pentru bice! Credeati ca nu stiu? Ia duceti-va acolo sa vedeti cum trebuie sa arate pomii ingrijiti! Ar trebui sa faceti cursuri de horticultura cu yankeii lui Bill Gates!”
Era tare suparat Dumnezeu, caci, fiind orgolios, se simtea umilit de niste vietati pe care El insusi le mesterise din lutul umed si murdar…
Scena aceasta mi-o imaginam eu, motaind in avion, deasupra norilor, iar huruitul motoarelor mi se parea furtuna dezlantuita de Dumnezeu in marea Lui suparare.
Domnilor, le-am zis alor mei care venisera sa ma intampine la Aeroportul Otopeni, domnilor, sa stiti ca intre America si Romania e o deosebire ca de la Cer la Pamant! Dar pan’acu’ n-ai stiut? Am stiut eu, mereu am zis-o, dar parca abia acu’am realizat ca aceasta diferenta e enorma, catastrofala, daca as putea spune asa. Da, poti spune si asa, e, intr-un fel, catastrofala. Chiar acu’ in ultimele zile, intre Kirkland si Juanita am descoperit un parc nemaipomenit, cu un lac pe care inotau castorii…
O pala de vant ridica in sus o tona de praf si gunoaie. Inchid geamul masinii. Nu mai apasa pe acceleratie, nu vezi ca era sa ma lovesc? Da’ n-am apasat nimic, am trecut peste vreo groapa ori peste vreo denivelare! Cand erai mic ziceai „denivelaturi”. Da’ atunci altii conduceau masina, acu’ simt denivelaturile pe raspunderea mea. Las’ca le simtim cu totii!
Cotim spre Manastirea Casin. Masina salta peste liniile de tramvai. Ce oameni urati! Doamne, ca urati si incruntati mai sunt! Ii vedeti? Las’sa-i vezi tu mai de-aproape! Caii, caii sunt foarte frumosi! Am fost la o ferma… Lasa pentru acasa, atunci o sa ne povestesti, nu pe drum.
Ajungem langa bloc. Nu cara tu valiza, vezi c-o sa te-mpiedici! Inca nu s-a reparat asfaltul de la intrare.
Banca… Era o banca buna, albastra, stateau mamele si bunicile sa se mai odihneasca in timp ce copiii se jucau. Cum or fi contorsionat-o asa? Cum or fi indoit fierul? Cat pe-aci sa cad: n-am observat ca gratarul de la intrare lipseste. L-o fi furat careva? Intru in hol. Pute, pute, domnilor, asta-i cuvantul. Pute a statut, a umezeala, a pipi de pisica. Voi nu simtiti? Merge liftul? Nu stim, mergea de dimineata. Inainte de orice, vreau sa fac un dus! Multe ai vrea, dar n-ai apa calda! Incalziti-mi in ceva, va rog! Mai aveti oala cea mare? Avem, avem, n-am aruncat-o! Ma uit un pic la televizor. O tipa, fosta neagra, acum blonzita, agita un microfon in timp ce se fataie si canta. Muncitorii de la Republica sunt in greva foamei: n-au primit salariile de peste un an. Un tip cam chel si zbanghiu zice ca degeaba isi inchipuie unii ca pot schimba ceva in Bucuresti, ca stie el ce si cum. Alt tip mai tanar si cam nasos zice ca el va face din Bucuresti o capitala europeana.
Vreau sa dorm putin. Am calatorit vreo 15 ore, alt fus orar… Brusc, de la blocul alaturat navaleste in casa un zgomot foarte puternic: cantec sa fie? Ceva fara melodie: niste lozinci ritmate si insotite de o zdranganeala. Versurile? Asa ceva se cheama versuri? Ca nu stiu ce, ca aia a mea, spus pe sleau, spus cu elan, cu toata gura, fara rusine, fara bun simt, toata lumea sa asculte, copiii…
Vezi ca mama a adormit, s-o lasam sa doarma.
Adormit? Ce-i cu mine? Se vede ca dorm tot timpul de vreme ce visez cai verzi pe pereti, cu azalee, cu sensibilitati, in timp ce o lume noua, o alta lume…
Dar arborele numit lemn cainesc, cu flori albe sau roz care nu se scutura decat peste multa vreme, oare l-am vazut cu adevarat? Daca l-oi fi vazut, apoi a ramas acolo, in raiul gradinilor lor, departe, tare depaaarte…
