Balta ticsita de gunoaie si broaste ametite zace incremenita intre malurile de beton crapat de timp. La doi pasi de mine, printre plopii saraciti de toamna, doi maidanezi zgribuliti scormonesc intr-un tomberon rasturnat dupa ceva resturi de oase. In apa maloasa a lacului se reflecta o pereche de pescarusi emigrati de pe litoral. Miroase a peste stricat, a lemn ars si a hoit. Pasesc prin baltile de noroi de pe mal, indreptandu-ma spre coada lacului. Un pescar imbracat intr-o salopeta RADET scoate si arunca halaul la nesfarsit, in cautarea vreunui caras ratacit. Ajung sub sosea. Podul tremura din toate incheieturile, la fel ca un montagne-russe. Sub pod, intr-un semiintuneric de bar, sub o conducta ruginita si carpita stangace, locuiesc oamenii baltii. O mana de suflete care nu vor sa stie niciodata cat este ceasul. Nu au ora fixa de ajuns la serviciu si nici cursuri la care trebuie sa fie prezenti. Aici, sub podurile darapanate ale capitalei, i-am intalnit pe oamenii parasiti de vreme.
Love Story in “Oala”
Intre Calea Floreasca si strada Barbu Vacarescu, o mica baltoaca marginita de o ecluza dezafectata face legatura intre lacul Floreasca si lacul Tei. Pescarii din zona o numesc “Oala” inca de pe vremea lui Ceausescu. Pe malurile apei burdusite de gunoaie l-am cunoscut pe Saioc si pe familia lui.
Saioc, singurul nume pe care-l cunoaste, este un barbat de vreo 28-30 de ani. Nici el nu mai stie cu siguranta cati. Cica s-a nascut aici, in cartier, undeva pe strada Pepelea. Asa crede el si se mandreste cu asta, ca s-a nascut intr-o casa, si nu pe iarba sau pe pamantul rece, cum s-a nascut baiatul lui. De cand se stie locuieste sub podul peste care trece strada Vacarescu. Cu barba lui nerasa de cateva saptamani, cu parul incalcit si cu salopeta plina de noroi, Saioc arunca zi de zi halaul cu indemanare, scotand din cand in cand cate un oblete zvapaiat din apa cleioasa si poluata. Atunci cand ridica plasa si mai scapa cate un peste, pescarul incepe sa injure si bate in malul de beton cu bocancii sai plini de solzi. “-Inainte prindeam crapi de 4-5 kile. Era apa mai curata. O data am prins un salau de 5 kile. Venise unu’ si vroia sa mi-l cumpere cu o suta de mii, da’ nu l-am vandut ! L-am dus lu’ ala micu, ca tocmai se nascuse.” Saioc priveste apa lacului, isi ia punga cu peste si schimba locul. Imi cere o tigara. Imi spune ca e cu o fata, Eliza, de cand lumea. Nu au fost niciodata la biserica, dar el spune ca sunt casatoriti. Acum trei ani s-a nascut Laurentiu. “-Eu eram la Fundeni, la santier, stateam in baraca. Vara, cand am venit, am aflat ca a nascut in iarba, sub corcodusii aia, ii vezi ?”
Ploaia vine nechemata si apa incepe sa se tulbure. Vantul scutura ultimele frunze ale plopilor si Saioc se pune sa-si stranga halaul peticit. Isi baga punga cu pesti in san si o ia spre casa. Il urmez incet, prin plaja nesfarsita de sticle de plastic si carpe murdare. Imi spune ca-l mai ajuta pescarii batrani cu ceva bani si haine mai vechi. Atunci cand da norocul peste el si prinde vreun ciortan mai rasarit, il vinde imediat in Obor si mai face un ban de paine si tigari. “-Vara mai e cum mai e, da’ iarna e jale mare ! Noroc cu teava asta de apa calda, ca am fi crapat demult !” Saioc se opreste sub pod, la umbra unui perete mazgalit cu graffiti, pe care se scurge apa din sosea. Sub conducta groasa, din care ies aburi pe ici pe colo, zace in liniste o bojdeuca improvizata din cutii de carton si placaj gaurit. De dupa o perdea ce tine loc de usa, rasare un pustan de vreo trei ani. Imbracat cu un sacou albastru, prafuit, ce il taraste prin pamant, baietasul se indreapta spre mine. O caciula mare, ca de cioban, ii acopera ochii. Deodata, podul se zguduie si se cutremura prelung. A trecut 5-ul. Saioc se apleaca pe malul apei si incepe sa curete maruntisul prins cu atata truda. Se pregateste de cina. Din casuta de carton iese si o fata tanara, de vreo 22 de ani, pesemne Eliza, nevasta lui Saioc. Fata e bruneta, cu un ten alb, curata si cu ochii limpezi. Nu e tiganca. Imbracata gros, cu o pufoaica mancata de molii, Eliza incepe sa faca focul cu niste bucati de carton. Toata lumea isi vede de treaba. Nimeni nu ma observa. Parca am devenit invizibil. Numai pustanul de 3 ani ma baga in seama. Laurentiu, baiatul lui Saioc, isi da la o parte caciula, sa poata vedea. Cu ochii sai minuscului, de un albastru clar, copilul ma priveste zambind, in timp ce imi intinde palma murdara. Ma caut in buzunare. Nu gasesc nici o bomboana pierduta pe acolo si ii dau un pachet de guma. Copilul imi intoarce spatele si isi taraste cu greu picioarele inapoi in adapostul de carton. Saioc duce pestele la foc, se sterge pe salopeta si zambeste. O saruta pe Eliza si se asaza unul langa celalalt sub conducta ruginita. Vantul devine intepator si fumul obletilor prajiti se strecoara printre picaturile burnitei de toamna. Timpul sta in loc.
Copiii ploii
“In Lacul asta nu mai e nici un peste ! Mai multi pesti gasesti in canale, sub Dambovita !” imi spune un pustan de vreo 12 ani pe care l-am intalnit langa podul de cale ferata de peste lacul Fundeni. Pe malul acestui lac, in afara de umbre de caini maidanezi si vrabii plictisite, intalnesti razlet cativa pescari cu halaul ori tarbocul, in cautarea pestisorului de aur, de argint, de tabla, ce-o fi… Cand se lasa seara, odata cu greierii inghetati de amurgul tomnatic, lacul devine pustiu, dar sub podul de la Fundeni incep sa se stranga copiii ploii. Aici este doar o alta “reduta” locuita de acele fiinte pe care le dispretuim si le injuram cand dau sa ne spele parbrizele jegoase. Podul de la Fundeni este Casa copiilor strazii din cartier. Asta-seara au aparut zece suflete, cu varste cuprinse intre 7 si 19 ani – sapte baieti si trei fete. Ca in orice trib organizat, un pustan mai rasarit, descult si in pijama, este seful. “-Spalam geamuri, mai mergem pe la stopuri si cerem bani, la piata, aici, da’ lumea nu da bani. Unii isi ia tigari sau aurolac. Eu imi iau paine si parizer de la alimentara ! Noaptea ne strangem aici si mai jucam un barbut pe zece mii sau pe sandvisuri, mai radem…” Copiii de sub pod nu au casa – aceiasi vesnici locuitori ai Harlem-ului bucurestean. Nu-si cunosc parintii si nici numele adevarat. Unul mai maruntel, pe care ceilalti il numesc Bebe, schiop, tuns chilug si cu ochiul vanat, spune ca a stat o vreme buna la casa de copii, langa televiziune. A plecat. Nu stie nici acum de ce. De vreo 3 luni locuieste cu gasca din Fundeni aici, sub acoperisul de beton patat de igrasie. Unii spun ca vor la scoala, sa invete si sa dea bacul. Altii vor doar sa vada Matrix si sa isi faca abonamente la Internet Café-uri. Dar cei mai multi spun ca le este bine aici, atat cat pot ei defini cuvantul “bine”. “-Mai vin drogatii cateodata, seara, si ne gonesc de sub pod, ca vor sa stea ei. Cand venim, gasim multe seringi si ace, da’ le aruncam imediat in apa ! Cu politia nu avem treaba. Pe la stop mai ne fac semn sa disparem, da’ nu ne bat. Aici, sub pod, e bine, ca avem apa la cismea si canalele sunt calde. Noaptea, mai ne fura mancarea cainii si ne trezim ca n-avem ce manca inainte sa plecam pe strada”.
Copiii se duc in fiecare zi la treaba lor, traind de pe o zi pe alta din mila trecatorilor grabiti. Fie ca ploua cu nemiluita, sau ca acul termometrului este sub 0º, pustanii strazii pleaca care-ncotro, fie desculti si cu mainile intinse, fie cu sortul la brau si cu spalatorul de geamuri in mana, sperand intr-o zi mai buna ca cea care tocmai a trecut. Orice s-ar intampla, ei se intorc odata cu lasarea serii in culcusul lor de pături si carton se sub pod.“-Cine e presedinte ? Iliescu, ca scrie la noi pe zid, sub pod. Da’ prim-ministru ? Cine-i ala ? Ai o tigara ?”
Pe aripile rậului
O casa din chirpici, un acoperis multicolor si un gard cu vopsea verde, napadit de iedere uscata. Un drum noroios, cu urme de copite, serpuieste printre casele de pe malul raului Colentina, sub podul peste care trece tramvaiul 21. Duce la casa lui Nea Costache. Un batranel ponosit, cu parul si barba alba, cu un palton tocit si galosi in picioare, un adevarat Mos Craciun de cartier, sade pe o banca putreda, in fata casei sale darapanate. Langa el, intr-un carucior fara roti, bine infofolita, doarme nepoata lui, Aurica, in varsta de 2 ani. Pe jos, in noroi, zace un cap de papusa. In amestecul de miros de Mc Donald’s si stiuleti arsi, batranelul cu suflet de copil isi incepe povestea.“-Cand a murit Aurel, nora-mea a lasat-o pe asta mica aici, de Paste, si de atunci nu am mai auzit de ea. Parca vad ca s-a dus prin alde Iran sau Turcia sa danseze pe mese ! Da’ ma descurc eu cu ea. O s-o dau la scoala, sa faca ceva in viata. Noroc cu pensia asta de veteran, ca nu stiu ce se alegea de noi ! Mai ma duc pe la biserici, sambata si Duminica, la Casin sau Elefterie, mai aduc ceva de mancare. O las pe asta mica la vecini. Dupa-amiaza, o luam si ne plimbam pe malul apei, dar acum e mult gunoi si caini vagabonzi. Mai bine stau in fata casei, ca Moromete !” Batranul rade incet si casca. Fetita din carucior, imbujorata de frig, doarme in linistea serii, in timp ce masinile alearga peste podul Colentina. Se aude o manea in departare si stelele incep sa apara dintre norii suprasaturati de ploaie. Banca scartaie si luminile se aprind una cate una pe ulita din capitala. Nea Costache tuseste prelung si incepe sa-si aduca aminte de trecut. “-Cand aveam vreo 8-9 ani, am plecat in excursie, cu scoala, la munte. Doua saptamani am mancat in fiecare zi numai supa de urzici; ma saturasem ! In ultima zi, ne-au dat aia cate un biscuite si o ciocolata. Dar nu le-am mancat. Le-am dus acasa, la mama. De, ce sa-i faci ?Asa e viata, taica : tineretea e scurta si frumoasa, batranetea e lunga si urata…” Batranelul ofteaza si adoarme in fata casei zambind, cu mainile in buzunar. Frigul toamnei crapa pietrele si manelele urla in nocturna. Timpul sta in loc.
In timp ce un oras indiferent se duce la serviciu si se intoarce la timp pentru cina calda, in timp ce Mertanele de 3 miliarde alearga spre cluburile din centru, in timp ce vedetele se gandesc cate milioane sa mai cheltuiasca saptamana asta la solar, undeva, in Bucuresti, acolo unde ploaia urla si vantul canta, timpul incremeneste in loc. Intr-un peisaj de pacura si munti de gunoaie printre care se imperecheaza cainii, ca sobolanii, acolo unde miroase a capete de peste si dovleci putreziti, acolo, chiar langa noi, traiesc suflete cu lacrimi si amintiri, zambete si vanatai. Cum sa le spun ca si eu am inima de roman ?