De curând, urările mele de Crăciun au fost refuzate printr-un Reply iritat: „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”, din care reieşea că nu numai urările mele erau neavenite, ci şi ale altora. Răspunsul m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri.
Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate. De Crăciun şi de Anul Nou primeam cele mai multe. Le înşiram pe birou şi apoi le răspundeam pe rând, mulţumind şi întorcând urările. Ne străduiam să găsim texte adecvate pentru fiecare destinatar, sperând să-i aducem un zâmbet pe buze. O vreme am păstrat felicitările primite într-o cutie de metal, rânduite cronologic. Nu mă înduram să le arunc pentru că reprezentau semnul palpabil al gândurilor bune.
De o vreme încoace urările vin prin poşta electronică, multe dintre ele având mesaje standard, expediate via e-card sau You Tube, fiind individualizate doar prin numele expeditorului, fără însă a înceta să reprezinte evidenţa virtuală a unui gând bun, a faptului că cineva s-a gândit la tine şi ţi-a dorit binele, măcar preţ de un e-mail. Mi se pare firesc să dau click pe Reply, să mulţumesc şi să fac urări de bine, la rândul meu, chiar dacă, uneori, în cuvinte mai puţine decât cele din mesajul de răspuns exemplificat mai sus. Până la urmă şi mecanismul optimizat al organismului uman, pentru o încruntare mobilizează 43 de muşchi, iar pentru un surâs doar 17…
Şi totuşi, nu pot să nu caut logica refuzului de a accepta urările. Să fi exprimat el lehamitea, protestul faţă de o realitate hidoasă în care lăcomia, violenţa, intoleranţa şi nepăsarea sunt camuflate, de sărbători, sub sclipiciul făţărniciei ? Să fi fost un gest de frondă faţă de conformiştii care trimit felicitări formale îndărătul cărora s-a pitit răutatea şi invidia? Nu am înţeles încă, dar m-a obligat să mă întreb şi gândul m-a dus la relaţia dintre a ura şi a urî. Eu cred că urările sunt cărări tăiate prin hăţişul urii, iar sărbătorile un răstimp în care avem prilejul să ne trimitem gândurile bune. Oare dacă nimeni nu va mai ura, nu ne va năpădi ura?
Cred ca este o consecinta a depersonalizarii de care sufera urarile in ziua de azi. Stiu persoane care in dimineata de Craciun se trezesc si compun un mesaj intr-o limba de lemn, ce contine obligatoriu sintagmele „miros de cetina”, „Mos Craciun” si „sa v-aduca bucurie”, pe care apoi il expediaza tuturor nefericitilor ce au ghinionul sa se regaseasca in agenda telefonica a expeditorului.
Sunt celebrele mesaje standard, trimise nu din dragoste sau prietenie, ci mai degraba din obligatie si pentru ca „e sezonul”. Personal, ma simt insultat cand primesc asemenea mesaje prefabricate, cu atat mai mult daca ele sunt trimise prin intermediul e-mailului sau a retelelor de telefonie mobila.
Nu e nimic de apreciat in apasarea unor taste, spre deosebire de efortul de a alege o felicitare sau o carte postala frumoasa si de a le trimite prin posta. Este o mica jertfa pe altarul prieteniei sau dragostei, in functie de relatiile dintre expeditor si destinatar.
Intr-o alta ordine de idei, e la fel de insultator ca expeditorul sa porneasca de la premisa ca destinatarul sarbatoreste Craciunul.
Draga Andrea, articolul tau este plin de intelepciune chia daca pari, in mod legitim, contrariata de reactii socante in circumstante unde nu si-ar avea locul.
As dori sa-ti amintesc un schimb de idei intre Jean Cocteau si Jean Marais, celebrul cuplu, privind ura.
Ca sa nu mai existe, ura ar trebui urata, spunea poetul. Mai mult, retorca actorul, car a urî ura, revine tot la « urasc », indiferent ce.
Sunt convinsa ca abolirtea urii ar constitui panaceul de supravietuire al umanitatii. Dar, sarbatorile pacii n-ar trebui sa ne impinga la reverie…
Pentru anul ce urmeaza, iti doresc prosperitate si fericire, atat pe plnul material cat si pe cel al ideatiei.
Aici si aiurea, Craciunul, combinat de regula cu Anul Nou, s-a dezbracat de hainele religioase ori traditionale. A devenit un alt prilej de a fi din nou impreuna cu familia. Altfel de ce s-ar urca milioane de oameni in mijloace de transport lipsite de confortul de acasa, expunandu-se vicisitudinilor vremii si obrazniciei celor ce sant nevoiti sa munceasca de sarbatori?!
Felicitarile trimise si primite cu aceasta ocazie, prin posta, telefon sau cyberspace, sant intr-un fel o dorinta a fiecaruia sa se opreasca pentru un moment si sa mediteze, uneori pana la lacrimi, gandindu-se la ce apropiati, chiar daca este numai un gand.
Cum imi spunea cu multi ani in urma, mai multi decat as vrea sa imi amintesc, un fost prieten: „Iubeste-ti aproapele mai ales cand esti departe de acel gand.”
Aș completa, domnule Hida: Crăciunul (sau mai bune zis zilele ce-i urmează) a devenit un prilej de a face cumpărături la preț de chilipir (vezi ce s-a întâmplat ieri în Marea Britanie). Pentru mine personal (și aici nu implic pe nimeni), totul nu e decât o uriașă ipocrizie.
Fireşte, după o urare de bine cu ocazia sărbătorilor să ţi-se răspundă „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje? liniştit poţi considera ca o insultă, exceptând faptul dacă într-adevăr în repetate rânduri te-a avertizat să nu trimiţi astfel de mesaje, iar tu totuşi ai trimis. Deci întreb pe autorul articolului de ce mai trimite mesaj de felicitare din moment ce persoana pe care vrea să felicite în repetate rânduri l-a avertizat că nu doreşte să mai primească astfel de urări? Şi dacă totuşi a trimis, de ce nu se mulţumeşte cu acest răspuns, dealtfel foarte logic. Sau nemulţumirea („m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri”) se datorează unei interpretări neadcvate a cuvîntului astfel din Replay. Dealtfel şi pe mine mă pune pe gînduri acest răspuns, dar nu neapărat în spre relaţia ură-ura.
Replayul, cum e formulat e căt se poate de confuz. Cuvîntul astfel din răspuns poate însemna că sunt foarte bine venite mesajele de felicitare, de urări de bine, ci doar astfel, (deci numaI un anumit fel) de mesaje îmi displac. Evident, mult mai plăcut să primesc prin poştă diverse felicitări, adresate mie, numai mie, chiar dacă plicul e de un „format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului”.Trebuie să mărturisesc că nici mie nu-mi plac (mi-se face lehamite) de mailurile cu texte prestabilite ce pot fi adresate oricui (indiferent de sex, vârstă, grad de rudenie, dar uneori zile de naştere, onomastică) şi de anotimp. Asta nu însemnă o renunţare la poşta electronică. În ce mă priveşte mă bucur de felicitările primite şi prin internet cu condiţia să fie adresate mie, numai mie şi în text să fie căteva cuvinte personale, netransmisibile altor persoane. Din acest punct de vedere sunt de acord cu acel astfel incriminat. Cu alte cuvinte: urăsc felicitările stereotip (orcât de frumoase să fie ele din punct de vedre grafic). Ele nu-mi fac nici-o plcere. Singura întrebare ce-mi pun: dacă astfel de „urări” merită răspuns din partea mea.
Îmi pare rău, dar eu mă aliniez părerii d-lui Hida. Viaţa modernă este plină de stresuri, iar sărbătorile, chiar dacă ş-au pierdut semnificaţia tradiţională, rămân o ocazie de relaxare. Aceasta permite un gând “cald” pentru cei de departe; în funcţie de capacitatea fiecăruia de a-şi aloca un timp, mai lung sau mai scurt, trimiterii unor urări şi de talentul literar şi/sau gustul estetic al fiecăruia rezultatele diferă. Cel care primeşte aceste urări trebuie să privească cu înţelegere şi îngăduinţă performanţele celui ce le-a trimis – nu este loc decât pentru o primire înţelegătoare şi eventual un răspuns între politicos şi cald.
Toată lumea ştie că o societate evoluată trebuie să se bazeze pe toleranţă şi bună voinţă…
Nu e semnificativ că sărbătorile au devenit un prilej de năpustire asupra magazinelor (acolo unde lumea îşi poate permite).
De cind stiu de acest articol al Andreei ma intreb daca avem voie sa fim principiali cu riscul de a rani pe altii refuzind un cadou – vorbele bune fac parte din aceasta categorie. Imi aduc aminte cu remuscari de faptul ca l-am ranit pe fiul meu care abia avea opt ani, cind de ziua mea mi-a adus flori de plastic. I-am spus cu nervi si raspicat ca mai bine nu imi aducea nimic decât sa imi aduca ceva fals, care mie nu imi place si ca nu consider florile de plastic ca semn de pretuire, ci sunt kitschuri, consumate de cei saraci cu duhul. Cu mintea mea din urma e clar ca am facut o prostie cit mine de mare, cu toate ca regula privind kitschurile e valabila. De fapt eram suparata pe cu totul altcineva -care ma neglija – si l-am jignit pe cel care era atât de darnic si de bine intentionat. Am mai refuzat consecvent icoane daruite – probabil cu multă bunăvuinţă – de diverse persoane recunoscatoare sau binevoitoare. Acest lucru continui sa-l fac (adica sa refuz) si azi. Incerc astfel să îi îndemn pe alţii să fie mai atenţi la concepţiile mele. Cred că am dreptul să refuz să fac acest lucru, dar fără să îi jignesc.Încerc să explic că suntem diferiţi, eu cred în alte lucruri decât în cruci şi icoane. Nu refuz din ură, şi încerc sa o fac cât mai blând, dar nu stiu daca imi iese. Nu stiu ce urasc mai mult, sa imi fie desconsiderate valorile, sau sa ranesc eu pe cineva care nu merita sa fie ranit. Voi incerca sa fiu mai atenta de acum incolo.
Eu sunt tip care vede lumea in roz. De doua ori pe an, cu ocazia anului nou si pasti primesc e_mail de la rude din toata lumea cu cari nu am nici o legatura. Dar asta este singura marturie ca sunt inca in viata. Citeodata se adauga inca un nume pe lista familiei si atunci stiu ca familia a crescut cu un baiat sau o fata ( astazi dupa nume nu se poate stii daca e fata sau baiat) . Ce ma ingrijoreaza este daca o zi NU o sa primesc e_mail-ul .
Dragă Andrea,
Citez;
„Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate.
Atunci nu exista poşta electronică, viaţa nu se derula cu atâta repeziciune ca şi acuma.
Facem economie de timp ( unde credem că putem, evident alegerea nu totdeauna e bună? )
Sunt şi eu printre cei care evit ( dacă pot ) folosirea urărilor obişnuite, comune şi încerc a le individualiza, din dorinţa de a transmite afecţiunea pe care o am faţa de persoana s-au familia destinatară. ( recunosc 90 % pe căi electronice). Şi mă bucur când primesc la rândul meu urări- felicitări etc.
Nu găsesc nimic rău aici, din contra indiferent de forma trimiterii, apreciez că nu am fost uitat
de rude, prieteni chiar de către cunoscuţi mai apropiaţi s-au îndepărtaţi. Fac excepţie cele care sosesc în cadrul unei liste de adrese pe internet şi bănuiesc că am intrat din greşeala şi nu că expeditorul chiar s-a gândit la mine.
„De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”,
Din formulare se poate recunoaşte omul, adică omul rece, egoist, chiar nesimţit etc.
Avantajul la internet e, că nici măcar nu trebuie să mergi la punga cu gunoi, o miscare şi ştergi ce a ce nu vrei să păstrezi !
Îti doresc ca şi în noul an care vine, să scri multe articole înteresante !
Ps. Ştiu un colecţionar, aşa că caută cutia metalică şi…………..
Draga Andrea,
Semnalezi un trend al a factorului uman, printre cele mai grave din timpurile noastre – lenea intelectuala plus lene pur si simplu. Nimeni nu este atit de ocupat incat sa nu aiba timp sa scrie sau macar sa apese pe buton si sa trimita Astea sunt scuze care mascheaza altceva. Iar refuzul de a primi asemenea felicitari poate fi, desigur, si un refuz al artificialului gratuit
Andrea, iti doresc un An Nou ca in povesti, sa intilnesti ura numai in discutii filosofice, si sa continui sa ne bucuri pe toti cu scrierile tale pline de caldura si umanitate.
LA MULTI ANI!
Hm, „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?” oricum ai intoarce-o ramane o marlanie. Daca autorul cuvintelor se simte superior stereotipelor urari atunci ar putea avea si capacitatea de a le refuza mai elegant.
Putini sunt atat de insipirati incat sa poata de fiecare data si pentru fiecare scoate o urare ne stereotipa (as vrea sa le vad). Nu ca as fi pentru sterotipie sau folosirea ipocrita a contactelor sociale. Dar poate e mai bine sa ne relaxam si sa acceptam ca facem doar ce putem. De sarbatori se da iama prin magazine si toate celelalte. Ceeace putem pretinde de la noi insine este sa incercam sa le facem cu masura, sa incercam sa facem efortul mental de a corecta din mers obiceiurile. Nu putem toti fi geniali dar macar sa nu fim mai prosti decat suntem.
Personal scriu doar ,,Craciun si An Nou fericit si La multi ani!”. E stereotipul pe care l-am ales. Nu trimit orisicui ci acelor cunostinte carora as vrea sa le comunic ca de fapt nu imi sunt indiferenti. Cred ca acesta e rostul urarii de sarbatori. Unele din plicticoasele stereotipuri pot fi si coduri de comunicare. Un stereotip stupid ar fi de exemplu a ura ,,noroc” celui care stranuta: nu contribuie cu nimic si are la baza doar o superstitie veche.
La multi ani! – ca veni vorba