ACUM.TV

Din colțul de stânga sus în sensul acelor de ceasornic: Whittaker Chambers, Arthur Koestler, Jan Valtin, Viktor Kravcenko (sursa: johnvfleming.com)

Nostalgia pentru perioada comunistă relevată recent de mai multe sondaje de opinie din România e o probă a scurtimii memoriei majorității oamenilor sau a ignoranței lor. Acum, când sursele de informare sunt la îndemâna tuturor, o astfel de atitudine mi se pare impardonabilă.

Au existat oameni, acum șapte decenii, care în plină ascensiune a comunismului au demascat natura acestui sistem totalitar, într-o perioadă în care se știa prea puțin despre Gulag sau alte abuzuri înfăptuite în numele ideologiei marxist-leniniste.

O carte publicată în august 2009,   „The Anti-Communist Manifestos – Four Books that shaped the Cold War” – „Manifestele anti-comuniste – patru cărți care au modelat războiul rece”, (editura W.W. Norton – New York) scrisă de John V. Fleming, prezintă patru cărți care au zguduit din temelii sistemul comunist.

Toate cele patru cărți “Darkness at Noon” – “Întuneric la amiază” (publicată în1940), de Arthur Koestler, “Out of the night” – ”Ieșirea din noapte” (1941), de Jan Valtin, “I chose freedom” – “Am ales libertatea” (1946), de Viktor Kravcenko și “Witness” – “Martor”, de Whittaker Chambers, reprezintă denunțări ale sistemului comunist de către patru foști comuniști convinși.

Koestler (născut în 1905), ca și Valtin (n.1904 – pe numele său adevărat Richard Krebs) au fost membri ai Partidului Comunist din Germania.

Primul a fost condamnat la moarte ca agent comunist de către franchiști în timpul războiului civil din Spania în 1937 și schimbat contra unui prizonier falangist.

Valtin a fost un agent al Kominternului în marina comercială, întemnițat în Statele Unite între 1926 – 1929 pentru un act terorist și apoi după 1933 întemnițat și torturat de naziști.

Ambii au cunoscut metodele kominterniste din interior și după 1938 au pierdut orice încredere în ideologia comunistă.

Kravcenko (n.1905) a fost primul dezertor sovietic de rang relativ important în 1944, când făcea parte din misiunea sovietică la Washington.

Chambers (n.1901) este singurul american dintre cei patru, fost comunist, implicat într-o rețea de spionaj sovietică în Statele Unite, care a abandonat treptat cauza comunistă după semnarea pactului Hitler – Stalin în 1939.

Cu excepția cărții lui Koestler (care are însă elemente autobiografice), celelalte trei sunt autobiografii, unii ar spune romanțate, alții le-au calificat de-a dreptul opere de ficțiune.

Dacă romanul lui Koestler, publicat în 1940 la Londra, și care descria soarta unui vechi bolșevic Rubașov (inspirat parțial din Troțki și parțial din Buharin) care cade victimă valului de epurări din 1937 – 1938, a trecut inițial neobservat, celelalte trei au avut un succes fulminant.

Cartea lui Valtin a fost publicată în primele luni ale lui 1941, când Statele Unite nu intraseră încă în război, ca și URSS care era aliata Germaniei naziste, cea a lui Kravcenko în 1946, la începutul războiului rece, iar cea a lui Chambers în 1952, după procesul împotriva fostului său prieten Alger Hiss, un înalt diplomat american demascat ca spion sovietic și condamnat pentru sperjur.

“Întuneric la amiază” a devenit o carte de succes abia după 1945 când a fost republicată în Franța sub titlul “Le Zero et l’Infini” – “Zero și infinitul”.

Publicarea celor patru cărți a declanșat atacuri concertate din partea comuniștilor, a “tovarășilor de drum”, “a idioților utili” – extrem de numeroși în acel timp. Orice calomnie, denigrare sau insultă a fost încercată, de la negarea existenței lui Jan Valtin, la calificarea de agenți ai fascismului, homosexual și turnător (în cazul lui Chambers), metode care azi sunt (sau ar trebui să fie) familiare tuturor celor care au cât de cât idee despre ideologiile totalitare, comunistă sau fascistă.

Prestigiul comunismului – șubrezit

Kravcenko și Chambers i-au confruntat însă pe denigratori și au câștigat. Primul a dat în judecată prestigioasa publicație “Letrres francaises”, controlată de comuniștii francezi, care scrisese că afirmația sa cu privire la existența lagărelor de muncă în URSS ar fi o invenție. Procesul, desfășurat în 1950 – 1951 și încheiat cu o decizie simbolică – denigratorii lui Kravcenko au fost obligați să plătească 1 franc daune morale – o constituit o lovitură cumplită pentru Partidul Comunist Francez – cel mai stalinist partid comunist occidental și în general pentru credibilitatea comunismului ca ideologie.

Chambers, care a depus mărturie împotriva lui Hiss la comisia Congresului SUA cu privire la activități anti-americane, a repetat acuzația și în presă, fiind imediat acționat în justiție pentru calomnie. După două procese, el a reușit să probeze acuzația de spionaj în favoarea URSS, accelerând simultan ascensiunea unor politicieni anti-comuniști precum Joseph McCarthy și Richard Nixon.

Cei patru scriitori n-au avut o soartă prea fericită: Koestler (1983) și Kravcenko (1966) s-au sinucis, Valtin a murit de pneumonie în 1951, iar Chambers a murit în 1962, abandonat de prieteni ca un paria, în timp ce Hiss și-a menținut nevinovăția până la moarte în 1996, la vârsta de 92 de ani, având numeroși și admiratori.

Autorul acest studiu, profesorul John V. Fleming, care a predat la Universitatea Princeton, consideră că cele patru cărți constituie manifeste anti-comuniste, care au influențat decisiv opinia publică din țările occidentale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, atunci când prestigiul lui Stalin, al URSS și al ideologiei marxist-leniniste era la apogeu.

Eu cred că, deși nu pot fi numiți profeți, cei patru au fost niște oameni de un curaj ieșit din comun. Nu doar datorită pericolului fizic la care s-au expus (răzbunarea lui Stalin și a comuniștilor în general era necruțătoare, iar exemple sunt cu duiumul) cât mai ales a oprobriul militanților și simpatizanților comuniști. Le suntem datori și lor pentru faptul că în 1989 regimurile comuniste s-au prăbușit. Le recomand tuturor acelora care încă mai au nostalgii comuniste sau care nu au cunoscut “binefacerile” acestui regim să citească această carte a lui John Fleming, măcar, dacă nu au curiozitatea să citească cele patru “manifeste anti-comuniste”.

Acest articol a fost publicat duminică, 26 decembrie 2010 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.