Dacă nu Paştele, daca nu Pesah-ul, dacă nu o aniversare în familie sau orice alt eveniment fericit, ceva intervine totuşi în viaţa noastră la începutul primăverii, declanşând o stare aparte.
Unii dintre noi asociază această stare cu diferite forme de dedicare religioasă. Alţii se avântă în noi proiecte: de suflet, de curăţenie generală, de săpat grădina sau câmpul, de pus seminţe, de întors o filă pe care scrisul stagnează sau descrie o poveste care nu le mai este pe plac. Dă aşa o boare în chimia creierelor încât unii găsesc o oportuntate de a-i manipula pe alţii să-şi dea chiloţii jos în metrou iar alţii, cu sutele, le execută sugestia. Unii pun paie pe focul urii, alţii lansează rachete sau rup relaţii diplomatice.
Văzut din afară, mă număr printre cei care au săpat voiniceşte la grădină. Totuşi, efortul fizic, deşi mi-a reamintit cumva vârsta şi mi-a punctat câteva locuri pe unde am început să scârţâi, n-a reuşit să-mi omoare incurabilul optimism cu care mă adresez de câţiva ani acestui personaj generic, existent doar în mintea mea şi care se numeşte „cititorii revistei ACUM”.
Simt mereu nevoia să-ţi spun căte ceva, dragă cititoare sau cititor. Deşi am mai făcut precizări şi m-am disculpat în trecut cu privire la faptul că mă iau prea în serios, dând o şansă să-mi dea cu tifla celor care, creduli ca şi mine în raport cu alţi autori, iau de bune cele ce spun, continui să am surpriza unor mărturisiri că idei pe care încerc să le transmit schimbă vieţi.
Astfel, recidivez şi revin cu propuneri şi perspective noi (chiar dacă „noi” numai pentru unii dintre noi), singura condiţie de la care nu am voie să abdic fiind aceea de a nu vă vorbi decât despre ceea ce mi se întâmplă şi mie. (E clar deja că nu va fi vorba de metrou, bombe sau relaţii diplomatice, în cele ce urmează).
Va fi totuşi vorba despre ură. Pentru că în acest început de primăvară vreau să vă propun, aşa cum mi-am propus şi mie, să găsiţi un moment de linişte într-o seară şi, poate, ridicându-vă privirile spre nesfârşitul con de univers în vârful căruia vi se află ochii, să meditaţi câteva clipe la persoanele, situaţiile, contextele, obiectele, timpul, imaginile, sentimentele, cuvintele şi aşa mai departe… pe care le urâţi.
Analizaţi-le pe rând şi veţi descoperi că nimic din ceea ce urâţi nu este, luat independent de reflecţia în conştiinţa dumneavoastră, suficient de rău, de ameninţător, de nefast, de periculos pentru a nu genera decât ură. Încercaţi să faceţi un pas în plus şi asociaţi ura şi repulsia cu frica. Veţi înţelege că ura este confuzie şi necunoaştere, lipsă de decizie în termeni acţionabili, frică.
Principalul obstacol care se află între un om şi viaţa pe care doreşte s-o trăiască este el însuşi.
Cam aşa mă gândeam să vă scriu ieri, în timp ce, săpând la grădină, mi se rupea inima de toate râmele pe care nu le-am adunat pentru pescuit, fiindcă e apa încă prea rece şi bibanii nu muşcă. Dar fiind începutul unei primăveri mai dorită ca niciodată, am avut aşa, ca un imbold, să mă împac cu mine însumi şi să-i îndemn şi pe alţii să facă acelaşi lucru.
N-o să ţină toată viaţa, poate nici nu trece săptămâna asta si iar urăsc ceva sau pe cineva, că doar selecţia naturală i-a favorizat pe cei capabili să producă noradrenalină în faţa pericolelor, şi fac parte dintr-o specie care aşa a supravieţuit. Dar măcar pentru un moment, ca un duş de aer proaspăt, mi-am reconciliat toate nemulţumirile şi am decis să acţionez împotriva lor fără ură.
Terminând şi ceea ce-mi propusesem să fac în grădină şi ştiind şi ce am de făcut în continuare ca să trăiesc viaţa pe care vreau s-o trăiesc, am avut chiar un moment de fericire. Ştiu, îmi veţi spune că fericirea este cel mai mare demotivant, dar totuşi… măcar o dată pe an trebuie să ne împăcăm cu noi înşine, să închidem definitiv nişte uşi care se tot bălăngăne de ani de zile şi să mergem mai departe.
Fie şi măcar pentru o singură zi, fără ură.
domnule stefan n. maier,
in alta comunitate in care imi cam lipsiti, ma adreseez fara protocol. acesta e insa un editorial semnat de unul din cei doi cofondatori. nu am dreptul sa folosesc alta adresare.
spuneti: „Principalul obstacol care se află între un om şi viaţa pe care doreşte s-o trăiască este el însuşi.”. socot ca e mai adevarat decat pare. caci isi mentine valoarea de adevar chiar schimband cate un amanunt, pe ici, pe colo.
mai spuneti, citand insa pe altii, ca fericirea ar fi demotivanta. personal evit sa folosesc cuvantul fericire, caci mi-e greu sa-l definesc in termeni cu care sa pot opera. si nu in ultimul rand deoarece multa lume confunda o serie de sentimente, cum ar fi euforia, satisfactia, carnala sau cerebrala, cu fericirea. nu stiu deci exact ce e aia fericire dar simt ca e un concept mai complex. mai simt ca dv, citand fraza de mai sus, n-ati prea fi de acord cu ea. mai simt ca motivele pentru care puneti o anume surdina acestei pareri a dv sunt rezonabile. permiteti-mi s-o spun pe sleau, char daca nu stiu exact ce e fericirea, sigur nu e demotivanta. dimpotriva. mobilizeaza energii de care nici nu erai constient.
mai este ceva esential in articolul dv: daca pledoaria pentru controlul, fie si doar pentru o zi, a urii, ar fi fost abstracta tot ati fi avut dreptate, dar impactul pe masura, nu foarte intens. dar spunand-o in contextul in care amintiti ca v-ati gandit sapand in gradina, adica in contact direct cu pamantul mama, concuzia dv formulata elegant ca o propunere capata toata greutatea naturii insasi.
permiteti-mi, asadar, pe baza celor de mai sus, sa va multumesc pentru darul pe care mi l-ati facut, mie si tuturor cititorilor.
De la „Ecce Homo” la „momentul dionisiac” izvor de putere şi generator de orgoliu şi ură atribute ale supra-omului lipsit de transcendenţă…..
PS
Nietzsche nu va avea urmaşi pentru că a fost exaustiv …Un poet şi un geniu al postmodernismului
Subscriu la comentariul d-lui Radu-Ilarion Munteanu si, implicit,la mesajul editorialului care face obiectul consideratiilor d-sale. O zi fara ura de sine si de altii, ar fi o zi deplina.
Nu stiu ce este Fericirea, dar una dintre fericirile (la plural) despre care se vorbeste in texte sacre si profane ar fi acordul deplin intre sinele propriu, eu si Supraeu, acord care fortifica sentimentul de autostima al persoanei individuale, dar si al intregii societati.
Drept care, domnule editor, va urez un Paste… fericit!
S.V.
Editorialul tau a aparut la momentul in care, (coincidenta, oare?) facusem si eu un pact cu mine insumi, cu trecutul care zacea undeva pe o fila, cu o conluzie nescrisa.
Sa fie primavara, Pastile, vremea neobisnuit de calduroasa pentru Toronto, un eveniment nefericit pe care l-am trait de curand sau doar un moment de reflectie si de introspectie atat de necesar fiecaruia dintre noi? Da, m-am impacat cu mine insumi, cu o lume intreaga si acum ma simt eliberata.
E primavara afara si in sufletul meu.
Iti multumesc pentru cele scrise; e atat de placut sa afli ca si altii trec prin aceleasi stari, sunt framantati de aceleasi ganduri, dar mai ales, ca din cand in cand, ne oprim din ritmul nebun al vietii, mangaiem o floare, ascultam rasetele de copii, si traim chiar si pentru o singura zi, fara ura.
Cristina
Se spune ca viata se manifesta mai plenar atunci cand nu te cramponezi de ea, cand nu te comporti fata de ea ca un avar. Fiind detasat, pregatit pentru a accepta inclusiv pierderile, tinand pumnii deschisi, nu inclestati, viata ne imbratiseaza fara rezerve.
Un mare secret al acestei impacari su sine consta in a atinge si a da drumul. Pentru ca tot ceea ce incerci sa tii pentru tine, se invecheste, se sleieste, incepe sa miroase urat. Tot ce este cu adevarat viu, traieste o singura clipa…
Stefan, eu sunt in acelasi timp mai modest si mai exigent.
Uite, nici o clipa, de pilda, nu voi inceta sa urasc pe cei care mi-au trimis poporul la moarte, in ultimul razboi mondial. Ura asta e parte din mine, si a renunta la ea, fie si pentru o zi, ar insemna, ca, in acea zi, eu sa nu fiu…eu. E parte din mine. Nu o pot lepada.
Dar eu sper altceva: ca in fiecare zi din viata, nu numai in context pascal, sa fac astfel incat sa nu o las pe ea, ura, sa imi dicteze comportamentul. Si asta, din motive pragmatice: ura creeaza eroi, eroii mor, eroi morti= batalii pierdute.
Un comportament dictat de ura creeaza si nedreptate. Cum sa-i urasc pe prietenii mei Wolfram (din Jena) sau Ursula (din Hamburg)?! Ce, am innebunit?!
Si uite, asa, la ce ecuatie interesanta am ajuns: „(comportament dictat de) ura = nebunie”…
Gabriel, prietene,
Ai dreptate. Dar daca citesti cu atentie textul meu vei vedea ca la un moment dat apar cuvintele „…lipsa de decizie in termeni actionabili, frica”. Propunerea mea de a nu avea un comportament dominat de ura nu sugereaza doar iertarea. Incerc sa spun si ca ura e o pierdere de timp. Trebuie actionat: rational, drept, fara patima.
Mi-a placut imaginea usilor ce se balangane.Corect!Chiar daca ne cultivam cuminti gradina, nu avem voie sa neglijam casa din care am iesit.
Consider ca a te impaca cu tine insuti este o cale spre intelepciune, echivalenta cu „limitarea dorintelor”. In alte exprimari mai comune „impacarea…” ar fi echivalenta cu o alta cale a intelepciunii si anume „cunoste-te pe tine insuti” etc. In cazul cand te cunosti se presupune ca vei avea o cale de a te impaca cu tine insuti. Eu sunt adeptul unei formule mai practice si usor de inteles si anume formula ” limitarea dorintelor”. Aceasta ar include si „cunosterea pe tine insuti” si „impacarea …. ” etc. Limitarea dorintelor este prima din cele trei „etape” care formeaza „reteta fericinii”. A doua si a treia etapa le voi enunta daca sunt cerute.
mult stimate domn , STEFAN N . NAIER ,
daca nu ma insel , au trecut trei ani de cand ai scris si publicat articolul pe care eu , azi , marti 23 aprilie 2013 , l-am citit pentru prima oara,,,
ai facut intre timp vreo schimbare ?
NU DE ALTA ,DAR MIE MI SE PARE PROASPAT , VALABIL , RELEVANT CA SI CUM L-AI SCRIS ACUM IN MOD SPECIAL PENTRU MINE ,
singurul amanunt cae-mi lipseste si ma’n ingrijoreaza , e faptul ca nu-mi pomenesti care-i situatia actuala a gradinei ? te rog foarte mult sa contnui a fi amabil si sa-mi dai de veste .
in cea ce priveste restul continutului , il adopt cu draga inima ca si cum ar fi al meu .
felicitari si urari de bine ,itzhak bareket.