Privesc neputincios, de ani de zile, tragedia comunicării în spaţiul intelectual românesc, ce se întinde nu doar între graniţele ţării. Sunt convins că e o tragedie care se aplică multor naţiuni, dar fiindcă pe aceasta o văd şi o trăiesc în fiecare zi, doar despre ea scriu.
Nu ştiu căror cauze să atribui acest blestem: istoriei fragmentate a României, măcinată de multele compromisuri făcute pentru supravieţuire, anilor de comunism, culturii religioase dominate de superficialitate ori folclorului umoristic autoironic până la autoflagelare, pamântului nesigur de sub picioare, zdruncinat periodic de cutremure, climei, altor cauze sau tuturor laolaltă.
Dar această tragedie, despre care de fapt nici n-aş scrie dacă n-aş crede că poate fi evitată cu un oarecare efort, este reflectată în cel puţin două direcţii: comunicarea distorsionată şi individualismul anarhic.
În primul rând, pentru a nu te certa mai devreme sau mai târziu cu un personaj reprezentativ pentru intelighenţia contemporană românească (să-i zicem, pe scurt, uşor abuziv – pentru ca nu toţi sunt reprezentativi în sensul celor care vor urma – un intelectual român), ori trebuie să-l laşi numai pe el să vorbească şi să nu-l contrazici niciodată, ori să te porţi cu un rând triplu de mănuşi şi să faci precizări peste precizări, în legătură cu orice afirmaţie.
Aceasta pentru că intelectualul român nu este obişnuit să ia frazele şi cuvintele la valoarea lor primară. El ŞTIE că tu de fapt ai vrut să spui altceva, analizează până la epuizare fiecare nuanţă, găseşte sensuri şi subînţelesuri care nu ţi-ar fi dat măcar prin cap că există. Îar cănd, în pofida evidenţei şi a explicaţiilor cu bună credinţă pe care le dai încercând să arăţi că nu ai vrut să spui decât ceea ce înseamnă acele cuvinte şi fraze potrivit definiţiei lor din dicţionar şi nimic altceva, intelectualul român îţi dovedeşte cu mâna pe Freud, Jung, Chomsky, LaoTse şi Cartea Tibetană a Morţilor că de fapt tot el are dreptate iar tu de fapt nu ştii ce vorbeşti. A, şi să nu uit: îţi va demonstra în plus şi că ai ceva personal cu el, ori de câte ori de fapt nu eşti de acord cu o idee de-a lui, deşi altfel poate chiar ţi-e un om drag.
În foarte rarele momente când intelectualul român suportă să fie întrerupt pentru a-ţi da posibilitatea sa spui câte ceva, dacă acest ceva este un pus de cenuşă în cap, mai treacă-meargă, poţi beneficia de ceva atenţie. Altfel, poţi fi sigur că în timp ce încerci să-ţi expui ideile el se gândeşte la altceva, poate chiar nelegat de discuţia curentă, pentru a reveni intempestiv după ce ţi-ai terminat mica porţie de timp, cu noi argumente prin care să-ţi dovedească fără drept de apel că el ştie mai bine. De multe ori, despre alt subiect decât cel pe care te-ai concentrat să i-l explici, dar ce importanţă mai are?
Pe de altă parte, intelectualul român este şi va rămâne probabil singura ilustrare a conceptului de Dezvoltare Multilaterală, atăt de drag regimului comunist care a ciumat ţara în mod oficial până acum 20 de ani dar este practic viu şi azi prin copiii şi nepoţii lui.
Intelectualul român nu are o specializare, se descurcă binişor (în opinia lui) în orice domeniu. Ar putea fi un mare om de ştiinţă, un mare fotbalist ori un mare medic, pe parcursul unui singur an. Doar o întămplare face ca în prezent să fie inginer şomer şi nu preşedintele ţării. (Soţia câştiga destul iar el mai are grijă şi de copii). E un priceput bucătar, demontează şi montează la loc motorul maşinii proprii şi aceasta şi merge după aceea. Are blog cu trafic – şi ce dacă majoritatea intervenţiilor par că ar aparţine unor specimene lobotomice care violează sistematic limba română? Într-un cuvânt, SE DESCURCĂ SINGUR. Şi are o neîncredere fundamentală în orice nu este decis de el, pipăit de el. Precum apa care profită de orice crăpătură pentru a se scurge dintr-un recipient ori, după caz, pentru a inunda o barcă sau un pantof, intelectualul român va gasi oricând o cale să nu se supună, să derobeze, să nu facă parte dintr-o echipă, să se sustragă subtil oricărei ierarhii, să-ţi explice cum ai putea TU face mai bine ceea ce ar trebui de fapt să facă el.
Excepţie: intelectualul român care se vinde. Cum însă cred că această specie nu-şi mai merită numele de intelectual şi având în vedere finalul acestui articol, cazul conştiinţelor de vânzare va fi tratat separat.
Există şi o latură pozitivă a acestor trăsături: intelectualul român, chiar dacă nu finalizează, este foarte creativ. El analizeaza, caută înţelesuri acolo unde nimeni altcineva nu le vede şi speculează, inventând situaţii şi obiecte, adesea suprarealiste pe care din când în când câte un intelectual din cu totul altă naţie îl remarcă, îl transformă într-un concept sau obiect util şi i-l vinde intelectualului român. Acesta din urmă îşi aminteşte vag că el s-a găndit de mult la acel lucru şi doar năpasta de a trăi in România l-a împiedicat să-l şi realizeze. Ceea ce nu e departe de adevăr!
Dar pentru că nu văd cum Romănia poate deveni vreodată o alta, mai liberă, cu acest tip de reprezentativitate intelectuală şi pentru că schimbarea nu va veni niciodată nici din afară, nici ca urmare a unei mişcări în masă, m-am decis să scriu aceste rânduri pentru aceia dintre dumneavoastră care NU sunteţi reprezentativi şi NU vă regăsiţi în rândurile de mai sus.
Apelez la raţiunea voastră ca, ştiind aceste lacune în formarea intelectualului român, cunoscându-i defectele şi calităţile şi, mai presus de orice, aspiraţia de a fi bun, de a fi cineva, de a fi băgat în seamă şi nu doar marginalizat sistematic, să găsiţi o cale de a comunica cu el.
Lăsaţi-l să vi se suie în cap, pentru că ştiţi că nu vi se poate sui în cap. Lăsaţi-l să aibă dreptate, pentru că vedeţi adevărul dintr-un unghi din care el nu este încă în masură să-l perceapă. Lăsaţi-l să vă umilească, pentru că ştiţi că nu puteţi fi umilit. Nu trebuie decât puţină diplomaţie, nu să daţi dreptate cine ştie căror inepţii, să minţiţi ori să vă deziceţi.
Dacă, după toate acestea, de data aceasta relaxat pentru că „v-a învins pe toate planurile”, intelectualul român n-a înţeles ce înseamnă, la urma urmelor, să fii un om de onoare, un om al dialogului, să trăieşti cu respect pentru adevăr şi competenţă, atunci chiar aţi avut de-a face cu o persoană irecuperabilă şi puteţi renunţa cu inima uşoară la o relaţie.
Dar continui să cred, aşa cum se întâmplă în propria mea viaţă, că foarte mulţi au revelaţia şi se schimbă în bine, dacă sunt măcar un pic acceptaţi la început cu idiosincraziile lor, altfel sinistre chiar şi pentru ei, după ce deschid ochii.
Azi, pentru a supravieţui, cultura română are nevoie de răbdarea celor nereprezentativi de a-i accepta şi converti natural pe cei mulţi, în loc de a se izola într-un „turn de fildeş” şi a discuta doar între ei.
În prag de An Nou vă chem să nu aplicaţi Legea Talionului decât dacă, întinzând creştineşte şi celălalt obraz, primiţi cu nesimţire o nouă palmă.
O analiza interesanta si la obiect.>,amploaiatzi si chiar afaceristi in diverse domenii.Daca lucrurile asa stau,atunci categoria ,,intelectuali” e foarte subtzire.Dar chiar si asa,mi se pare ca patura intelectualilor,fie ei si de marca,are o problema:caracterul.Ma intreb unde ne sunt combatantzii intelectuali dela revolutzia,asa zisa, din 1989?Luatzi la bani maruntzi ii vom gasi aciuiatzi pe posturi bine platite,trimisi pe la organizatzii internatzionale,iarasi bine platitzi,proprietari prosperi in diferite domenii.Si mai abitir,ciorovaindu-se intre ei pe tot felul de teme,dar in afara de starea natziunii,in primul rand, cea a invatzamantului,si nu in cele din urma,cea a economiei,rezultat al politici duse de garniturile conducatoare de dupa 1990.
Se pune intrebarea:oare ce inseamna a fi intelectual?Un bacalaureat?O diploma intr-un domeniu oarecare?Ori chiar un doctorat?Cunosc sute de indivizi cu ,,carte”,care n-au citit in viatza lor prea multe cartzi,iar in ultimii 5,10 ani,nici una.O simpla intrebare,daca s-ar pune:,,ce cartzi ai citit in ultimii 2,3 ani?”,ma tem ca majoritatea raspunsurilor,sincere, ar fi ,,nici una!”.Cel putzin, in ceeace ma priveste,la aceasta concluzie am ajuns,dupa ce am facut o ancheta discreta la categoriile <
Din pacate formula ,,vin ai nostri,pleaca-ai nostri,eu nu fac ce fac totzi prostii”,se practica in buna masura si intelectualului dela noi.
In prag de ,,An Nou”felicit redactzia si pe -l Stefan Maier in special pentru calitatea materialelor publicate pana acum.
LA MULTZI ANI !
Da,la obiect articolul autorului ca de obicei,cine are urechi sa auda mai ales ultimele 5-6 fraze.
Dar d.-ul Stoian a deschis cutia Pandorei cu intrebarea „cine este un intelectual?”Sunt oare cei cu diploma cum sugereaza domnia sa.Doamne fereste sa fie acesta un criteriu,mai ales stiind cum s-au obtinut diplomele si doctoratele de foarte multi la noi in ultimii 20 de ani.
Sa fie cartile citite si mai ales numarul lor?Nu cred.
Dar cele scrise?Depinde.Cate carti nu apar cu continut gol chiar daca sunt pline de cuvinte scrise.
Ati intrat si in domeniul politicii,dar de ce cautati acolo neaparat intelectuali?
Parerea mea e ca un intelectual trebuie sa lase ceva mai deosebit in urma creat de mintea sa proprie in orice domeniu,care se poate materializa sub diverse forme.
Apropo,am auzit profesor,care s-a autodefinit intelectual datorita profesiei.Mi s-a parut ridicol.
Articolul este foarte interesant la fel si comentariile alaturate.
Este adevarat, dupa parerea mea, mai sunt, inca , adevarati intelecuali, dar acestia nu se „bat cu caramida in piet” , sunt si stau retrasi pentru ca le este rusine de explozia de intelectuali rasariti urgent prin tot felul de „intelegeri”dupa care au primit diplome au luat masterate, doctorate, tot felul de titulaturi.
Oare studentii care NU frecevnteaza cursurile dar sunt admisi la examenen, credeti ca sunt pregatiti ? Au timp sa se pregatieasca pentru profesia aleasa?
Poate ar trebuie sa se fie mai mare exigenta in acordarea Diplomelor si a tirulaturilor post universitare.
Am intalnit intelectuali adrvarati , ma bucur ca ii cunosc.
In articolul principal poate ar fi fost bine sa se nominlizeze cativa „intelectuali. , cel putin dintre cei care ne reprezinta in tara si in organismele internationale. Poate.
Poate ar fi bine sa revin cu unele precizari legate de conceptul de intelectual utilizat in acest articol. Petntru cititorul atent, chiar apare undeva cuvantul „abuziv”.
In primul rand cred ca insusi conceptul a ramas cu o utilizare abuziva in limba romana, mostenita de la limbajul de lemn proletcultist care impartea lumea in „tarani, muncitori si intelectuali”.
In occident notiunea de intelectual se foloseste mai rar in legatura cu persoane si mai des ca adjectiv pentru produse culturale sau stiintifice, procese economice, stiluri, etc.
Cred ca ar fi binevenita si in Romania o renuntare treptata la utilizarea notiunii de intelectual pentru a desemna o categorie de cetateni. Mult mai simplu ar fi sa se spuna ce sunt: profesori, muzicieni, jurnalisti, ingineri, economisti, medici, juristi, etc. lasandu-se pe seama a ceea ce fac ei adjectivul intelectual. De exemplu „un curs de un inalt nivel intelectual”, „un proiect pentru a carui intelegere este nevoie de puterea intelectului”, „un stil intelectual”.
Nu persoanele ci ceea ce fac ele ar trebui sa fie caracterizate de intelectualitate sau lipsa acesteia. Evident, in acest context si ironizand categorizarea marxista perimata (perimata… ca sa ma exprim nejustificat de gingas la adresa ei) putem avea tarani si muncitori cu un inalt nivel de intelectualitate si intelectuali care n-au nimic in comun cu sferele puterii mintii si ale intelegerii superioare a lumii.
Arogarea nejustificata a calitatii de intelectual este, in subsidiar, una dintre tintele vizate de articolul pe care vi l-am propus – ca intotdeauna, fara sentinte ci spre meditatie.
Pentru mine, termenul „intelectual” are doua acceptiuni. Una autentica, si una care e mai degraba venita dintr-o „contagiune semantica”, scuzati tehnicismul. In acceptiune autentica, un intelectual e unul care, vorba domnului Andrei Plesu, mizeaza totul pe intelegere. Intelegere, de la inter-legere, adica „a lega intre”, a face conexiuni, ca si cind ai incerca sa recuperezi locul din context unde un ceva anume apartine si iti da o viziune integrala sau macar mai ampla, neizolata, recupereaza un mini-intreg. Un intelectual autentic revela ceva, are o participare vie si activa, nu e un mic papagal pasiv care-si exercita spectaculos pasiunea de sine prin a-i reproduce fidel pe altii la care aspira ca rang. Asta e intelectualul autentic, in sensul cultural al termenului. In alta acceptiune, pe care o numesc sociala, un intelectual e unul care a absolvit o scoala mai greu accesibila, de obicei o universitate, o politehnica etc. Unul care lucreaza cu intelectul, adica. Care, de multe ori e intelectual doar in sensul ca nu isi cistiga painea cu fizicul, cu forta bratzului. Unul care, in termeni de clase sociale de pe la noi, e un intelectual, cum aminteste autorul editorialului. Unul care e numit intelectual prin contagiune sociala ori semantica. Si care a devenit intelectual in sensul care uzurpa adevaratul puratator al semnificatiei… Si, desigur, in intervalul dintre sensul autentic, inaugural si cel nemeritat, inautentic, e o gradatie intreaga de amestecuri intre intelectual si … in-telectual.
Ideea e ca poti fi un intelectual fara sa fi mers la scoli cu nume si invers. O disociere intre ele ar fi nimerita, negresit. Au fost ginditori mari pe vremuri cind scolile nu existau ca institutii bine definite. Si totusi, ei au fost cu adevarat intelectuali…
E deranjant cind oamenii nu sunt in stare sa aiba opinii diferite fara ca, in acelasi timp, sa incerce cu orice pretz sa arate ca au dreptate. Asta deviaza inevitabil discutia de la interactiune de probe la scrisnet de vanitati narcisiace. Mai compact, in engleza: I like people who can disagree without having to win. Eu cred ca problema e de orgoliu si emotii. Daca poti afirma cu un soi de raceala de sine ceva, fara sa te pui in defensiva printr-o cavalcada de emotii cind afirmi ce afirmi, e mai usor sa admiti un (ori macar sa dai o sansa si-o atentie unui) punct de vedere contrar. Nu te lasa in offside, sa zic asa, daca argumentele de suport incep sa crape ca gheatza la mal. Cind discutam ceva, intrebarea e ceva de genul: miza e sa cistig sau sa ma lamuresc cum stau lucrurile? Desigur, implica exercitiul si abilitatea de autoobservare… Imi imaginez aproape o atitudine de robotzel fara strop de emotii, care e apt sa tzeasa un curcubeu logic de inferentze si care, cita vreme nu gaseste contradictii interne ori externe intr-o concluzie, accepta senin ca e posibil ca ea sa se bucure de validitate. Nu-mi pot imagina persoana cu tact care sa nu stie sa faca dialog. Dar tactul e mult mai mult decit doar atita, el e fratele mai mare al stiintzei de dialog. Un frate care are si alte cai decit vorbirea. Caci atitudinea graieste chiar si in tacere…
Repet ceea ce am mai scris de atâtea ori: resping definiția marxistă a intelectualului, ca o persoană cu studii superioare. Andrei Pleșu, Liviu Antonesei, Vladimir Tismăneanu, Lucian Herșcovici și alții ca ei sunt intelectuali, eu unul nu mă consider așa ceva.
Dle Maier,
Un eseu de excelenta calitate si profunzime. Ati lasat deoparte incapacitatea intelectualului roman (or a natiei) de a-si asuma responsabilitatea. Tot ce-l afecteaza in mod negativ pe intelectualul roman si pe Roman in general este vina (nu neaparat in ordine) a Rusilor, Chinejilor, Evreilor (jidanilor asa cum se exprima unii distinsi intelectuali romani), Turcillor, negrilor, Musulmanilor, Tiganilor, a comunismului, Masonilor, etc… Niciodata a celui in cauza sau cum spunea raposatuil Pastorel „Nu-i vina mea, e vinul lui”. Va propul a alte tema „Mitocanul Roman”, la fel de generoasa ca precedenta. La Multi Ani, si continuati sa dati „cu zarchelina in prosti.”
Domnule Radu Cosma,
Pe tema propusă de dumneavoastră citiți excelentul editorial al lui Ovidiu Ivancu, „Mitocanii eternei şi fascinantei Românii”
http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=439
Un bun amic de-al meu, poet talentat de altfel, are obiceiul sa spuna „Suntem o tara de poeti, multi morti, multi beti, dar cea mai mare parte morti de beti”. Eu aveam obiceiul sa spun ca suntem o tara de ingineri cu pretentii de jurnalisti sau analisti politici, eu inginer fiind. Din articolul de mai sus, adica din portretul intelectualului roman schitat de dumneavoastra as putea sa trag concluzia ca suntem o tara de intelectuali.
E greu sa poti fi intelectual intr-o tara in care, cu ceva timp in urma, se striga in buricul targului in gura mare „Moarte intelectualilor”, si sa nu uitam ca, pe vremea aceea, intelectuali erau considerati purtatorii de barba si ochelari. Cei care si-au respectat intelectualii sunt inaintea noastra cu cateva decenii bune.
Domnule Maier, chiar daca nu mai aveti o imagine proaspata a radiografiei societatii romanesti, articolul dumneavostra a fost suficient de bine colorat.
Ce n-am inteles eu este raportul in care doriti sa va situati cu intelectualitatea romaneasca, anume cu acea parte a intelectualilor care nu se recunosc in portretul schitat de dumneavoastra, categorie din care observ ca va excludeti in mod voluntar.
Cred, pana la urma, ca suntem o tara de ingineri, mai putin dumneavoastra, desigur.
Personajul din articol („Intelectualul”) sufera de un complex de superioritate derivat dintr-un complex de inferioritate.
El are ambitii de general, dar pricepere de caporal si din cauza asta tinde permanent sa puna reflectorul pe defectele sau macar pe erorile altuia, caci cum altfel ar putea sa sugereze intregului Univers ca El e plin de calitati?
Si as adauga, cu voia autorului, un element in peisaj: Publicul. Adica multimea de gura-casca ahtiata dupa scandal, scandal in plina strada sau in emisiuni televizate, scandal scris, audio, video, de orice fel. Fara spectatori care sa-i aprecieze virilitatea intelectuala, probabil ca Intelectualul respectiv nu s-ar obosi sa plesneasca zgomotos, ori de cate ori i se ofera sansa, obrazul intors inca si inca si inca o data in speranta trezirii bunului simt.
Raportul in care doresc sa ma gasesc cu acea parte a cititorilor care nu se regaseste in descrierea respectiva este unul de respect reciproc, poate chiar colaborare mutual avantajoasa, poate chiar prietenie.
In randurile mele pledez pentru intelegere fata de metehnele „intelectualului roman” si explic si de ce.
Exceptie, cazurile in care in loc sa se dea jos cu respect din capul tau dupa ce i-ai lasat constient sa se urce acolo, isi propun sa faca si o cursa pe spinarea ta.
Cred ca aceia care vedem clar problemele psihologice ale celor care n-au avut posibilitatea sa vada si altceva, ne suntem datori noua insine cu aceasta atitudine.
Excelent maeste articolul.
„intelectualul român n-a înţeles ce înseamnă, la urma urmelor, să fii un om de onoare, un om al dialogului, să trăieşti cu respect pentru adevăr şi competenţă”
Intelectualul român are o ” neîncredere fundamentală ” în tot şi toate şi este un GENIU al îmbogăţirii peste noapte. Nu mai contează cum…..
Nu vreau să „mă pun bine” cu Ştefan Maier, nici rău, că nu se poate, este prea inteligent să accepte formalismul.Articolul este scris cu multă spirit de pătrundere, mă regăsesc în bună parte, pe latura critică în portretul făcut cu ironie şi asprime binevenită. Dar, ca orice „talmudist” vin cu sfaturi, obiecţii – „eiţesuri” – uno – intelectualul român nu există pentru că intelectualul este, fără să vrea, internaţionalist, doi- tragedia incomunicării este general umană, filosofii ştiu cel mai bine de ce , ca şi poeţii, dezvoltarea multilaterală nu vine de la bietul Ceaşcă, este o boală mai veche, de la Pico, Leonardo şi alţii mai mititei, dar, uneori un prost poate spune ceva genial, trei – afirmaţia „intelectualul român nu ştie ce este onoarea, competenţa” mi se pare exagerată prin generalizare, deşi înţeleg că este vorba de un anumit tip uman.Cu două aspecte sunt perfect de acord – cultura română la care au contribuit mai toate etniile din România ( spre deosebire de SUA, osmoza multietnică nu este încă bine stabilizată) este în mare suferinţă, de aceea, poate, nici Nobelul nu se prea uită la noi, excepţia ce confirmă regula- Herta Mueller. Închipuiţi-vă un Philip Roth în România. Imposibil, ar trebui să plece, nu are loc.Doi – stalinismul, pe care V. Tismăneanu îl numeşte „tautologic” naţional-stalinismul este una din marile găuri-negre lăsate de sistemul care s-a prăbuşit în Europa (nu şi în Asia, Cuba). Marxismul ca ideologie internaţionalistă a clacat lamentabil, pe lângă lipsa unor soluţii economice viabile. Românul „simplu” cxa şi cel „cu multă carte” este xenofob făr să ştie, la el nimeni nu este bun, nici vecinii, nici concetăţenii, dar se înjură şi pe sine, ca o compensaţie, deci este complexat de sute de ani. Eminescu, unul din puţinele genii artistice de valoare unibversală, nu a scăpat nici el de acest complex, deşi era prieteni cu mari intelectuali evrei. Aici mă opresc, poate scriu ceva şi mai şi public cu voia gazdelor.
pe care V. Tismăîneanus
Domnul Maier scrie un articol despre un fenomen nu neaparat specific naţiei române, fenomen pe care şi eu dacă aş fi trăit numai în România aş fi fost tentat să-l cred specific românesc inconfundabil, aşa cum sunt mănăstirile din Moldova şi “pomana porcului”.
Domnul Maier vorbeşte despre tragismul imposibilităţii de comunicare între “intelectualii” români. Scuzaţi vă rog! Am pus termenul între ghilimele, fiindcă citind comentariile stimaţilor cititori şi comentatori ai articolului, am constatat că nimeni nu defineşte noţiunea de “intelectual” aşa cum de altfel nici eu nu am reuşit vreodată s-o enunţ, termenul rămânând o abstracţiune apreciativă, aşa cum unul dintre comentatori, domnul Kovacs Iozsef, pe drept cuvânt spunea.
Revenind la articol, în care domnul Maier scoate în evidenţă cu precizie şi tristeţe unul din defectele comportamentale ale…. nu numai intelectualului român, dar al românului în general aş zice eu, egal în ce parte a lumii ar fi el. Acest defect este datorat unor caracteristici de comportament care-l determină să aibă senzaţia că el personal este unicul deţinător de adevăr şi unicul îndreptăţit să-l afirme sus şi tare în orice fel de adunare s-ar afla, rituos, fără discuţie şi de cele mai multe ori fără argumente lămuritoare, sau dacă totuşi cu, argumentele aduse sunt atât de anapoda încât îţi taie pofta de a mai continua dialogul.
Şi dacă atoateştiutorul mai este dotat cu o voce de stentor care acoperă ca volum vocile tuturor celorlalţi participanţi la monologul lui, şansa ta de intervenţie este egală cu zero.
Şi mai rău este când în adunare se află mai mulţi atoate ştiutori. Atunci lucrurile se complică şi la o adică se poate lăsa chiar cu caft într-o societate mai…. aşa ş-aşa. Nu însă într-o societate de intelectuali, unde se poate lăsa numai cu supărări pe viaţă, care vor dura până la următoarea reuniune.
Da domnule! Aşa e! Domnul Maier are dreptate! Dar ca să nu-mi reneg obârşia, trebuie să-l contrazic. Nu sunt de acord că acest fapt este o tragedie. Aş zice eu că mai degrabă frizează comedia. Şi asta cu atât mai mult, cu cât mai există încă români care pot duce o discuţie civilizată fără ca în urma discuţiei să se lase cu spitalizări.
Eu cred că defectul semnalat, în ultimă instanţă ţine de educaţie. Eşti bine crescut sau prost crescut, eşti mai educat, sau mai puţin bine educat. Nu neaparat de cultură şi de “intelectualism”.
Ce bine-i că există internetul! Fiecare poate să-şi ducă gândul la sfârşit, iar stentorul poate zbiera ca măgaru’ până răguşeşte, că tot nu-l ajută la nimic!
Chiar mi-a placut articolul ,slava domnului eu sunt autodidact ,am scapat ?