Mi s-a spus adesea, înainte de a pleca din ţară, că îmi va fi “dor” de România. Cuvântul acesta “dor”, căruia Noica îi aşează în spate o întreagă metafizică, ar trebui, pesemne să definească un soi de ataşament al românului faţă de spaţiul în care s-a născut şi a fost educat. E insuficient, însă. De cele mai multe ori, nu ne e “dor” de spaţiu, ci de timp. Cu alte cuvinte, nu România ca entitate geografică îmi poate trezi diverse nostalgii, ci propriile mele experienţe culturale şi de viaţă trăite (întâmplător sau nu) în această ţară. Am aşteptat aproape două luni, sperând că “dorul” despre care mi se vorbise o să apară la un moment dat… Nimic. Nici măcar o singură secundă nu mi-a fost dor de România. Înainte de a merge la psihiatru, am vorbit cu mulţi dintre colegii mei aflaţi departe de ţară. M-am mai liniştit puţin: şi ei simţeau la fel. Am început să mă întreb recent: de ce?
De fiecare dată când vorbesc despre ţara mea aici, în India (şi asta se întâmplă frecvent), vorbesc exclusiv despre cultura ei, despre literatura ei, încercând să evit, atât cât se poate, orice discuţie legată de prezent. România de care ţi-ar putea fi dor nu mai există. E confiscată atualmente de exemplare cinice ale unei specii ce pare a macula totul, aproape fără excepţie: politicianul român.
Recentele alegeri prezidenţiale mi-au întărit convingerea că nu îmi va fi prea curând “dor” de România. Multe dintre luptele prea puţin ideologice dintre aşa-zisa stângă şi aşa-zisa dreaptă mi-au adus aminte de 1989. Confuzie generalizată, patimi politice mărunte diseminate până la nivelul omului simplu de pe stradă. Vă mai amintiţi? În fiecare cârciumă ordinară se făcea politică prin 1990. Fiecare semianalfabet deţinea soluţii salvatoare pentru România proaspăt democratică. După vreo 20 de ani, tragedia e că ne întoarcem la vechile metehne.
Veţi spune: “lasă, stimabile, lamentaţiile astea, în definitiv suntem în UE, în NATO, şi asta graţie clasei politice. Peste tot politicienii sunt la fel!” Două corecţii: suntem în UE şi în NATO nu graţie, ci în ciuda politicienilor noştri (în definitiv, aceste proiecte importante ale României postdecembriste au fost doar asumate de politicieni vizibili, dar la ele a lucrat un eşalon doi despre care nu avem încă habar). Apoi, ideea că politicienii sunt toţi la fel e o gogoriţă menită a ne mai atenua din frustrări. Depinde cu cine te compari: dacă îl ai ca etalon pe Berlusconi, da, politicienii sunt toţi la fel, dacă modelul de referinţă e Angela Merkel, spre exemplu, atunci răspunsul este categoric negativ!
Românii au avut de ales între doi indivizi ce reprezintă elemente primordiale diferite: un marinar care trăieşte de o bună bucată de vreme pe uscat, dar se comportă ca şi cum ar fi încă pe mare şi un diplomat cu aspiraţii cosmice, care promitea cu aplomb trimiterea unui român în spaţiu. Apa şi aerul, două elemente care, în definitiv, ar fi guvernat ţara aceasta după metode similare. Cum a intra la apă şi a fi în aer nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede şi nicidecum opţiuni fundamental diferite, alegerile din acest an nu au avut de fapt nicio miză serioasă şi reală. Un alt element primordial a li! psit cu desăvârşire din această campanie îndelungată: pământul. A fi cu picioarele pe pământ e, orice s-ar spune, de preferat intrării la apă şi plutirii în aer.
Figura paternalistă a unui preşedinte care se luptă din greu cu balaurul corupţiei pentru a asigura poporului o existenţă fericită face încă parte din imaginarul majorităţii românilor. Atâta doar că, în secolul XXI, balaurii se transformă în “moguli”. E un termen a cărui punere pe tapet reprezintă, orice s-ar zice, unul dintre răsunătoarele succese ale primului mandat prezidenţial. Tot cu interes filologic se cuvine să analizăm termeni precum “găozar” sau “ţigancă împuţită”. Iată motivul pentru care alegerea aceluiaşi preşedinte pentru încă cinci ani mă face fericit: cine ştie ce alte cuvinte va revigora domnia-sa din negurile dicţionarelor limbii române! Cât despre celălalt candidat, o simplă observaţie (de natură lingvistică, de asemenea): el are obsesia adjectivului pronominal posesiv “nostru”/”noastră”/”noştri”/”noastre”. Nu ştiu cine l-o fi învăţat să spună: “partidul nostru” (PSD), “ţara noastră”, “poporul nostru” (România). Te şi înspăimânţi puţin la gândul că cel care doreşte să fie preşedintele “nostru”, se include pe sine într-un noi “colectiv” indistinct care ne duce cu gândul la proprietatea comună de dinainte de 1989. Şi domnia-sa ar fi fost un excelent preşedinte. Dacă în postură de simplu candidat vorbeşte cu atâta graţie despre ţara “noastră”, ca preşedinte ne-ar fi vorbit despre: Europa noastră (în primii doi ani de mandat), Terra noastră (în următorii doi ani de mandat) şi Calea noastră Lactee (în ultimul an de mandat).
Din păcate, România nu poate avea decât un singur preşedinte în acelaşi timp (ştiu că “preşedinte” se scrie cu majusculă, dar probabil e ceva în neregulă cu tastatura laptopului meu). Încă o fisură în sistemul “nostru” constituţional. Din fericire, alegerile prezidenţiale din România au avut grijă de confortul psihic al celor aflaţi departe de ţară: multora dintre ei nu le va fi dor de România foarte curând. Nu-ţi poate fi dor de o Românie a afişelor electorale, de o Românie care zi de zi respiră politică de maidan, de o Românie în care până şi clopurile sau oile ciobanilor au iz prezidenţial, de o Românie cu aspiraţii cosmice dar realităţi sub-pământene, de o Românie în care politiienii mai au puţin şi se aruncă în pat alături de tine vorbindu-ţi despre platformele lor program.
ciTIrea ulTimului articol al d-lui.OVIDIU IVANCU,
MI-A ADUS CU SINE IZURILE SI AROMELE NEUITATELOR”BILETE DE PAPAGAL”,placere pentru care-i multumesc infinit,din tezaurul amintirilor unice.
semnele de mirare sau exclamare?!?plasate in mijlocul cuvintelor,sunt nestemate oranduite de
mana unui mester bijutier, inzestrat cu mare inteligenta,har,si nesecat izvor cu imaginatie.
acuma astept cu mari sperante,articolele viitoare.
al d-tale,cu drag si urari de”PETRECERI FRUMOASE”in INDIA si afara din ea,itzhak bareket.
Ce bine ar fi dacă toți cei care și-au irosit de pomană energiile intelectuale în această campanie electorală ar citi acest articol și ar face o pauză de reflecție.
Ovidiu Ivancu scrie de departe, dintr-o țară cu o populație de 50 de ori mai mare ca a României.
Nu-i așa Ovidiu că de acolo se vede extrem de nesemnificativă această gâlceavă?
Dorul de Romania e una si alegerile prezidentiale (sau nu) sunt alta.Sincer, primul gand a fost ca poate dl Ivancu nu este roman. Dar cand m-am uitat la nume (Ovidiu)ginta latina si deci sange albastru, mi-am spus ca mai romanesc decat Ovidiu, greu gasesti.Si totusi…dl Ovidiu face confuzii, confuzii voite sau nu, dar grave. Dor de Romania avem toti care-am parasit-o; Noica are dreptate,nu dl Ivancu.Pentruca domnia sa (dl Ivancu)poate fi lipsit si de dor si de nostalgii, dar asta nu inseamna ca toti ceilalti simtim sufleteste precum dansul. Dimpotriva! Ne macina dorul amarnic, si mai ales ne-a macinat acest dor inca din primii ani cand am parasit-o, chiar daca acum s-a mai estompat. Dar ne-am construit in noi, vorba lui Marin Preda, niste ostretze. De ce? Ca sa supravietzuim!Si de fiecare data cand ne reintoarcem in Tara, chiar si pentru perioade scurte, suntem fericiti si ne salta inima de bucurie, cand vedem locurile unde ne-am petrecut o buna parte din viatza, ne napadesc amintirile, vizitam mormintele parintilor si bunicilor, dar si prietenii atati cati ne-au mai ramas.Unii ne reintoarcem, altii avem copii cu familii in locul unde ne-am asezat, am „emigrat”. Dar Tara, Tara unde ne-am nascut, ne-am format, si pe care-am parasit-o din cauze atat de diferite, o vom pastra bine ascunsa in sufletele noastre, ca pe cel mai scump giuvaer, pe care nici-o alta tara, nu o va putea inlocui. Dumnezeu sa ne ierte pentruca am parasit-o.
Turcii asediau Constantinopolul si inauntru se discuta despre sexul ingerilor. Cam asa arata situatia actuala, Petru. Vorba batranului Will: „mult zgomot pentru nimic”!
Nicolae Rusu (ce nume de proveniență „neromânească”, nu-i așa) scrie rar pe acest forum. Prototipul clasic al naționalistului de mucava (dacă consultați arhiva sau vizitați forumurile pe care le frecventează acest individ veți constata întreg tacâmul – xenofobie, antisemitism, rasism, homofobie, etc). Dar când scrie este greu să nu îți vină să vomiți la citirea rândurilor sale demagogic-patriotarde.
România are nevoie de oameni ca Ovidiu Ivancu, nu de cei ca Nicolae Rusu, care își arogă monopolul patriotismului, dar aduc mari deservicii țării prin comportamentul lor anacronic. Nu aveți niciun drept, domnule Rusu, să dați cuiva lecții de patriotism, de acolo din California pe unde vă aflați. Și vă repet: aici pe revista ACUM veți primi o replică usturătoare ori de câte ori veți îndrăzni să folosiți această demagogie patriotardă ieftină.
Dupa Merkel nu va mai urma nimic nici in Germania.
Domnule Andrei Florian,
Persoana dumneavoastră – în fapt o imagine virtuală – mi-este absolut indiferentă. Opiniile dumneavoastră – naționaliste de micava și demagogic patriotarde, cunoscute nu de la acest editorial, ci de aproape un an, când ați încercat, fără succes, să le propagați cu pumnii și bocancii virtuali – nu-mi sunt indiferente.
Dușman al poporului și mânie proletară, astea sunt expresii folosite de tagma din care faceți parte, dumneavoastră și domnul Rusu. Vă repet – ideile dumneavoastră – perimate și periculoase – trebuie combătute cu vigoare. Ceea ce voi și face, în pofida urărilor ipocrite pe care le faceți.
Din pacate, dl Ivancu are dreptate in mai mare masura decat mi-ar placea sa recunosc, ceea ce nu inseamna ca Noica se insela, dar perspectiva din care vorbea filosoful era cu totul alta. E foarte adevarat ca dorul de tara e dorul de timpul petrecut intr-un anume spatiu cultural, e dorul de trecutul personal care nu poate fi perceput altfel decat la modul emotional. Insa oricat mi-ar fi de dor de prietenii si parintii vii sau morti asta nu inseamna, de pilda, ca mi-as aduce copii sa traiasca in Romania prezentului, desi ii duc acolo in fiecare vacanta sa le arat lucrurile bune din Romania.
Cat despre sexul ingerilor la asediul Constantinopolului, acolo e un inteles mai adanc. Da, pe de o parte e vorba despre o atitudine de tip” tara arde si baba se piaptana”, dar pe de alta parte intelesul este, asa cum l-au subliniat teologi crestini, acela al necesitatii ca fie si in momentele cele mai dramatice sa existe undeva vie o inclinatie catre lumea nevazuta si eterna, de deasupra celei in care traim si care e trecatoare si superficiala. Ca atare, din pacate, nu se vede a fi pe niceiari o precuopare reala pentru „sexul ingerilor” in Romania zilei de astazi…
Evident ca Noica are dreptate, domnule Rusu, numai ca eu nu l-am contrazis pe Noica… Deci, opozitia nu exista decat pentru dumneavoastra. Spuneti ca va salta inima de bucurie cand vedeti locurile unde v-ati petrecut o buna parte din viata. Si eu am spus acelasi lucru: confundati dorul cu nostalgia. Nu va cere nimeni sa „simtiti” la fel ca mine. Editorialul acesta nu este scris in numele „poporului roman” si el nu asuma opinii ale marilor mase de proletari. Cat despre nume, ce sa zic… daca m-ar fi chemat Istvan sau Serghei si as fi scris aceleasi lucruri ar fi fost vreo diferenta pentru dvs.? Pentru mine nu. Ideile conteaza si nu rezonanta numelor.
D.-le Nicolae D. Rusu daca asa de tare ti-e dor de Tara de ce mai stai printre strainii aceia? Ori hai Acasa numai pentru un an si castiga-ti painea aici in orice fel nefiimd implicat in politica nici ideologic nici economic si sa vezi cum isi bat joc de tine toti cei care apuca(daca vrei pot sa vin cu zeci de exemple). Sa nu vii cu banii de acolo care sa te ajute aici. Daca dupa un an nu te apuca dorul de tara dumitale actuala mai ca voi incepe sa cred ceva din patriotismul despre care vorbesti.
Domnule Clej, nu ma indoiesc ca imi purtati o vie si autentica ranchiuna personala, tot asa cum nu ma indoiesc ca aceasta atitudine nu este una sanatoasa si corecta din punct de vedere jurnalistic. Eu nu am facut altceva decat sa ii dau dreptate domnului Ivancu. Restul sunt resentimentele dumneavoastra exprimate cum nu se poate mai clar, tratandu-ma cu manie ploretara ca dusman al poporului ce sunt.
Sa ne auzim sanatosi, domnule Clej, si un Craciun fericit cu ocazia nasterii Domnului Isus Cristos.
Domnul Ivancu are perfecta dreptate. Nu toti fiii Romaniei sufera de dorul de tara, asa cum nici Romania nu simte dureros lipsa acestora.
Domnule Andrei Florian,
Am o curiozitate: vorbiți cumva în numele României? Și dacă da, în ce temei?
Domnule Clej, va rog sa imi permiteti sa va citez: „România are nevoie de oameni ca Ovidiu Ivancu, nu de cei ca Nicolae Rusu”. Eu nu va intreb daca vorbiti in numele Romaniei pentru ca imi este foarte clar. Cred, insa, ca ne situam pe pozitii diferite atunci cand vorbim despre temeiul cu care aducem in discutie Romania.
Domnule Florian,
Petru explica in ecoul sau foarte clar de ce considera ca Romania are nevoie de oameni ca Ovidiu Ivancu si nu de oameni ca acest Rusu.
Dv. dati un „edict papal” fara nici o justificare. Daca ati explica binevoitor care este opinia dv., nu ati mai fi intrebat in ce calitate vorbiti in numele Romaniei.
Domnule Andrei Florian,
N-am nicio ezitare în a admite că aplic un dublu standard, pentru oameni ca dumneavoastră și ca domnul Rusu, care pretindeți un monopol al patriotismului și practicați demagogia patriotardă.
Meritați din plin acest tratament, pentru că așa cum scris mai demult într-un articol, noi îi persecutăm pe persecutori. Oameni ca dumneavoastră intimidează cu naționalismul lor de mucava (ați încercat și aici, dar nu v-a mers) pe toți cei care îndrăznesc să nu aibă această viziune naționalist-unanimistă.
Fiți sigur că aici, în revista ACUM, veți fi întotdeauna contrat, dacă veți relua temele dumneavoastră de predilecție din alte părți. V-am deonstrat-o în trecut și știți bine că sunt consecvent.
În concluzie: ideile domnului Ivancu sunt binevenite, cele ale dumneavoastră și ale domnului Rusu (în mare măsură extremiste și din punctul nostru de vedere oricum perimate în secolul XXI) NU.
un mare adevar,o mare rusine ce simt cu fiecare zi ce trece,unde e Romania COPILARIEI MELE, UNDE E ISTORIA ADEVARATA A TARII MELE?
toţi avem un dor pentru copilărie, tinereţe, dar ce este cu istoria adevărată a ţării? La ce se referă doamna Russu? Puteţi fi mai explicită? Este ceva care vă doare, e normal, dar ce?.
Dorul pentu mine inseamna amintirea de acasa, locurile, graiul, oamenii si mai ales orasul meu de atunci. Orasul, casa, familia, vecinii, amintirea copilariei, a prietniei exista.
Orasul in care traiesc acum si de peste 20 de ani, este orasul meu si asta este adevarat, ca nu l-as schimba cu un altul,pentru nimic in lume. Am aici viata mea si locul meu, rostul meu, o alta tara a devenit tara mea. Da.
Insa nu vad motivul pentru care sa doresc sa-mi ascund dorul de tara mea natala pe care o port in suflet, iubirea pentru Romania. De multe ori in gand inca mai reconstitui orasul in care m-am nascut si am trait, locurile unde am calatorit si toate amintirile. Dorul de tara exista.