Da…România este un autobuz. O dată la patru sau -mai nou- la cinci staţii se schimbă şoferii, dar pentru că autobuzul nu are nici ABS şi nici aer condiţionat, pentru că ruta este una mizerabilă, pentru că înşişi pasagerii sunt uşor abulici, şoferii sunt şi ei de mâna a doua. Au permis de conducere, dar umblă la volan îmbrăcaţi prost, între staţii stau mai tot timpul cu degetul în nas şi în general nu fac mare lucru pentru că nici nu au cine ştie ce aşteptări sau temeri. Toţi pasagerii cu simţ civic, adică toţi aceia care le-ar fi putut face reclamaţii, merg pe alte rute şi cu alte mijloace de transport. Din timp în timp, şoferii acestui autobuz numit România opresc în plin câmp, ocolind staţiile, sau pur şi simplu nu opresc deloc. Pasagerilor li se pare firesc. Ei nu circulă spre o destinaţie anume, ci coboară de când lumea acolo unde opreşte autobuzul. Adică, mai corect spus, acolo unde opreşte şoferul. Dacă opreşte. Autobuzul e vechi. Din când în când cedează frânele. Însă atunci şoferul, oricare ar fi el, scoate o batistă şi şterge oglinda retrovizoare; pasagerii şterg şi ei frumos geamurile pentru ca în cazul în care s-ar întâmpla ceva, maşina să arate bine. Nimănui nu-i trece prin cap să repare frânele. Ele nu se văd din afară.
Există în imensa colecţie de butade a poporului român două care definesc pe deplin această maşinărie profund defectă, cârpită din mers. Românii spun: „a nu vedea pădurea de copaci” şi „când ţara arde, baba se piaptănă”. Cu alte cuvinte, există o artă la noi, exersată şi adusă aproape de perfecţiune, dacă nu cumva trecută cu mult de această limită: arta de a face totul în gamă minoră. Când economia românească are o scădere de peste 8 procente, Guvernul se gândeşte să îi trimită în concediu fără plată pe bugetari, economisind astfel puţin peste 0,3 % din PIB. În aceeaşi perioadă se vorbeşte despre creşterea pensiilor de la 1 octombrie cu… 2%. Nu sunt economist. Am ales aceste exemple doar pentru că, prin actualitatea lor, arată că nu prea e nimeni pregătit să conducă ţara aceasta de vreo 20 de milioane de locuitori şi altfel decât ca pe o scară de bloc. Proiectele serioase lipsesc; viziunile care acoperă decenii lipsesc şi ele. În schimb, avem întotdeauna la îndemână soluţii de cârpaci mediocri, care ne vor asigura supravieţuirea până mâine dimineaţă, când ne vom apuca din nou de cârpit. Suntem neîntrecuţi în a încropi planuri minore, în a ne ocupa de mici şuşanele bulevardiere; suntem neîntrecuţi în a-i invoca pe strămoşi, asumându-ne din postura de bravi urmaşi (la români a fi urmaşul unui erou este deja un merit incontestabil) o parte din gloria lor reală sau închipuită; suntem, însă, mai întâi de toate, neîntrecuţi într-ale patetismului. Nimeni nu combate mai bine ca noi, nimeni nu plânge şi nu râde mai abitir ca noi. Deh…românul s-a născut poet, are, adicătălea, cum ar veni, fire de… artist. Nu se ocupă el de crize economice, sociale sau de altă natură.
În ultimii 20 de ani, în afara dramoletelor cotidiene, am avut două proiecte importante, singurele, de altfel. Aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Ambele, însă, au fost legate de marea noastră dorinţă de a evada din ceea ce suntem, de a ne alătura unor organisme în care, datorită atentelor monitorizări, să nu ne putem permite orice. Este aici o mare dovadă de luciditate. Ca în 1866, când era clar că trebuie să ne căutăm un rege în afara ţării, am intuit după 1989 că sub nicio formă nu trebuie să ne trezim de capul nostru în acest colţ de Europă. În niciun caz nu trebuie să rămânem de unii singuri, să decidem de unii singuri, să guvernăm de unii singuri. Ce s-a întâmplat după 2007? Rămaşi fără proiecte, debusolaţi de faptul că nimeni nu ne mai prea arată ce trebuie să facem, înspăimântaţi de ideea ca nu mai putem găsi acari Păuni pe la Bruxelles sau Washington, elita politică românească se găseşte azi într-o paralizie tâmpă. Sistemul de educaţie românesc, deşi în agonie, este tratat cu discuţii ample despre coduri şi pachete legislative contradictorii. Toate se dezbat, niciunul nu se aplică. Justiţia românească reglementează tot, de la propriile salarii şi până la funcţionarea de universităţi in alt registru juridic decât cel stabilit de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi (ei bine, da!) Inovării. Oamenii de stat sunt lipsiţi de autoritate, dar nelipsiţi de la agape şi sindrofii, administraţiile locale au rămas în multe locuri fără bani de salarii şi nici nu e de mirare de vreme ce aparatul administrativ românesc este obez şi bulimic. În tot acest timp, noi ceilalţi, ne distrăm de minune…
Da… România este un autobuz. Poate că pe bancheta din spate mai avem un mecanic priceput şi un şofer prudent. Dar cine să îi ia în seama? Ne-am obişnuit să mergem fără frâne, ne-am obişnuit cu şoferii noştri slinoşi şi lipsiţi de educaţie, ne-am obişnuit să râdem la bancuri proaste, să ascultăm zgomot de manele şi să ne bucurăm tâmp când şoferul de serviciu mai aruncă înspre noi cu piese din propriul autobuz. Le ridicăm evlavios, avem senzaţia că suntem băgaţi în seamă şi ne jucăm fericiţi între staţii. Ştiţi ceva? Pe bancheta din spate, la începutul călătoriei, se aflau foarte mulţi oameni pricepuţi. Aşa cum se va întâmpla finalmente şi cu cei care au mai rămas, ei s-au aruncat din mers, au căutat cea mai apropiată gară şi preferă acum să meargă cu TGV-ul.
luand in consideratie istoria romaniei din ultimi.(hai sa fim generosi)..60 de ani..nu cred ca se putea altfel..
nimeni nu se naste cu toate cunostintele…
ce pretentii se poate avea de la un popor care timp de 60 de ani a trait supraveghiat pana si in procreare!
ce asteptari se poate avea de la un popor caruia ia fost interzis sa gandeasca,sa aiba idei,ambiti,visuri..pe scurt, lipsit de orice libertate elementara..
un popor care a fost privat de intelectuali,urbanism,cultura,schimb de experienta cu alte tari..care a trait practic intr-un urias Gulag..
20 de anide libertate sunt o nimica toata !
40 de ani le-a trebuit fugarilor din sclavia egipteana sa se lepede(prin moarte)de mentalitatea de sclav..
cred ca esti prea aspru si ceri imposibilul..
speranta e in noua generatie si in parte in acei romani care pleaca la munca in strainatate..
Articol plin de substanta pentru reflectie preelectorala. Felicitari!
„Latenta bio-psiho-kinetica” constatata la diferitele comunitati umane este rezultatul inhibitiei corticale, ca urmare a actiunii factorilor de stress externi(sociali, religiosi,geo-fizici,etc.) si interni, legati de biologicul persoanei respective, luata ca esantion.
http://facultate.regielive.ro/referate/sociologie/stereotipuri_prejudecati_si_discriminare-93576.html?in=referate&s=sim
„…sub influenţa stereotipului pozitiv, care practic dă încredere persoanei în forţele proprii, viteza poate creşte cu riscul unor rezultate nu foarte bune dacă această aceasta nu este temperată”.
SOLUTIA experimentala, propusa de mine, in primirea reactiei scontate; de a consuma bananele (la timpul optim al prospetimii lor) este de a obisnui maimutele captive cu „doze” zilnice de apa rece; la o temperatura in descrestere.
ACEASTA ACTIUNE pavloviana, sa se execute inainte de a trece la etapa a doua a experimentului, aceea de inlocuire…
„”CUM SE NASTE O PARADIGMA
Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.
Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci maimute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.
Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost „Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici…”
Iti suna cunoscut?
„E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”- Albert Einstein””
buna kant! ma bucura sa te reintalnesc aici!!!
sper sa ne impartasesti si aici din intelepciunea si spiritul tau de liber cugetator!
@Ovidiu Ivancu „Proiectele serioase lipsesc; viziunile care acoperă decenii lipsesc şi ele. În schimb, avem întotdeauna la îndemână soluţii de cârpaci mediocri, care ne vor asigura supravieţuirea până mâine dimineaţă, când ne vom apuca din nou de cârpit.”
Asta-i consecinta superficialitatii politice, a societatii civile si a mass-media, inclusiv a articolului de fata, care nu incearca sa ajunga la cauze, se opreste la efecte.
Guvernantii nu au programe pentru ca partidele nu au programe. Partidele nu au solutii pentru ca in partide nu au loc dezbateri si analize a probelmelor sociale.
Nu exista preocupare pentru dezbateri si analize, pentru ca mass-media nu e interesata de subiectele importante pentru societate, pe motiv ca nu aduc rating.
Mass-media este dominata de fasi „analisti” politici, descrisi foarte bine de Horatiu Pepine in articol Mostenirea nefasta a lui brucan din Cotidianul din care citez:
„Silviu Brucan, care se gasea la antipodul discursului moralizant al intelectualitatii critice, nu propunea de fapt niciodata valori democratice, nu vorbea despre libertate, demnitate, justitie si cu atit mai putin despre adevar, el comenta totul din perspectiva eficacitatii puterii.
…
Din mantaua lui Brucan se trage aproape tot ce se cheama astazi “analiza politica” si tot de acolo a iesit cohorta de “analisti”. Ii poti recunoaste usor dupa faptul ca nu au nici o preocupare pentru buna asezare a vietii publice, dupa faptul ca nu se intreaba niciodata daca un lucru este bun sau este rau, preferind sa descrie mecanismele de exercitare a puterii si sa le masoare eficacitatea.
http://www.cotidianul.ro/mostenirea_nefasta_a_lui_brucan-15647.htm
Viata politica nu este o competitie cu solutii pentru probelmele societatii, se rezuma la lupta politica pentru putere.
Am incercat sa explic diferenta si consecintele acestei abordari la Politica dâmbovițeană, dar articolul nu a avut nici un ecou, semn ca ne meritam soarta.
Poate criza sa mai trezeasca pe unii care sa-si puna intrebari.
stefanb!!
deci brucan e de vina!!!
nici nu se putea alfel..
fix bancul despre evrei si biciclete!!
mare om brucan raposatul..avea soarta romaniei in mana si nimic nu a facut..poate ca nu stia ca e atat de convingator si important…!!!!!
Dupa mai bine de 30 de ani de cand am plecat din tara vad cu stupoare ca nu sa avansat pe drumul corect nici in privinta dezvoltarii economice, nici in politica, ce deziluzie…
Nu este o consolare, peste tot este aproape la fel, lupta pentru putere nu ne lasa sa ne aducem aminte ca facem parte de o categorie numita „om”.
@gioia – nu Brucan e de vina. El este doar un reprezentant de referinta al modului de a face politica.
De vina este cultura orientala, existenta pe plaiurile mioritice, accentuata de comunismul bolsevic, cultivata si dupa ’90 de mass-media si de oracolul de la Damaroia, care considera ca politica se reduce la lupta pentru putere.
este de necrezut cum se demonstreaza zicatoarea: „fiecare popor are guvernul care il merita”,
politica intradevar se reduce la lupta pt putere!!!
e adevarat ca in urma cu mult timp au existat idealisti si revolutionari care au fost dispusi sa ajunga pe rug pt ideeile lor..si daca au ajuns din intamplare sa si reuseasca in a se impune si a revolutiona ceva in societate au fost pusi pe rug de proprii tovarasi de lupta oportunisti si smecheri destul ca sa devina „politicieni”
Din pacate aveti dreptate
Draga Ovidiu,
Te felicit pentru articol. Trist, dar adevarat. Si totusi, imi amintesc de cateva versuri din poezia „Scrisoarea deschisa a unui melc” de A. Mirea (pseudonimul comun al poetilor St. O. Iosif si Dimitrie Anghel dupa rascoala din 1907). Citez din memorie, rog sa nu-mi replici vreo greseala eventuala:”Nu cautati aiurea, nici altora pricina/Ca nu e nici N. Iorga, nici G. Cosbuc de vina/Ci numai saracia, eterna saracie”. Multumesc, cu prietenie,
Lucian-Zeev Herscovici
poate e nevoie si acum ca in 1866 – un conducator dinafara tarii.