Ceea ce diferenţiază mitocanul de un simplu individ needucat e agresivitatea. As spune chiar că uneori mitocanul român, din cauza sistemului românesc de educaţie, este posesor de diplome. Lui nu îi lipseşte neapărat inteligenţa, ci un sistem de valori, un „cod deontologic” individual. Mitocanul este obligatoriu invaziv. Fauna este atât de diversificată încât recentele încercări de a întocmi atlase şi de a ierarhiza mitocănia nu pot epuiza subiectul. Două specii de mitocani mi se par însă a fi mai dăunătoare pentru societatea românească: mitocanul îmbrăcat în costum Armani şi mitocanul-birocrat. Primul apare la televizor… coboară în mocirla satelor numai de vreo două ori într-un cincinal. Îmi aduc aminte că odată, în preajma alegerilor parlamentare nu mai puteam ieşi din casă. La fiecare semafor câte un candidat care dorea să dea mâna cu mine, alegătorul. La Casa de Cultură – un candidat, în cutia mea poştală – un candidat, la supermarket – un candidat… vă mărturisesc că până după alegeri m-am temut să-mi deschid până şi frigiderul. E bine că nu am avut parte de o campanie electorală ceva mai îndelungată, pentru că mă aşteptam ca într-o zi candidaţii să înceapă să îmi ceară autografe pe bulevard. Inutil să vă mai spun că după aceea, mâna mea nu a mai strâns vreo mână de politician vreo câţiva ani.
Cea de-a doua specie e încă şi mai des întâlnită. Şi tocmai de aceea voi renunţa la o analiză a fenomenului în sine şi voi vorbi despre propriile mele experienţe în speranţa că ele sunt doar întâmplări din existenţe unui ghinionist. Mi-ar plăcea să cred că ele nu se pot generaliza.
Nu ştiu de ce, dar cele mai multe experienţe personale cu mitocani români le-am trăit în autogări, gări sau trenuri. Pe un peron oarecare un individ scuipa zgomotos şi ritmic la câţiva paşi de mine. L-am privit îndelung şi iritat iar individul, cu o candoare deloc mimată, spune: „Dar nu v-am scuipat pe dumneavoastră!”. Pentru el, spaţiul public nu era altceva decât o extensie a propriului său spaţiu privat. Mi-a folosit experienţa pentru a înţelege că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul funcţionarilor din spatele ghişeelor. Ghişeul este o extensie a propriei locuinţe: nu doar că acolo se găsesc fotografii din arhiva foto personală a funcţionarului (asta nici măcar n-ar fi de condamnat!), dar tot în spatele ghişeului omul îşi serveşte cafeaua, îşi fumează ţigara, îşi mănâncă sandvişul… între timp, tu, clientul, umil şi răbdător, te rogi ca nu cumva onorabilul funcţionar să aibă un apetit mai mare, caz în care programul tău zilnic trebuie revizuit.
Tot în tren, în drum spre Sibiu, am asistat la o convorbire telefonică savuroasă: mitocanul era de data aceasta o tânără care îşi regla în public afacerile amoroase. Vorbea la telefon cu voce tare… am aflat că iubitul o înşelase şi că acum negociau împăcarea. Pe la Vinţu de Jos tânăra era de neînduplecat iar la Miercurea Sibiului se reinstaurase armonia conjugală. Mai mereu la telefon mitocanii sunt duri, inflexibili („mă ştii pe mine… când am zis ceva, atunci aia e!”) şi însetaţi de adevăr şi dreptate („mă ştii… eu nu mint niciodată!”). Mutatis mutandis, în spatele ghişeului, situaţia este aceeaşi: funcţionara îşi sună fiica sau mama pentru a se interesa dacă s-a trezit la timp, dacă şi-a mâncat fulgii cu lapte sau dacă a hrănit siameza.
Şi tot într-un compartiment de tren (nu degeaba Caragiale îl plasează pe Goe într-un asemenea spaţiu) am trăit o altă experienţă bulversantă. Acum doi ani mă întorceam cu trenul din Polonia. Urcasem din Cracovia, traversasem fără probleme Slovacia şi Ungaria iar la intrarea în ţară… vine controlorul. Eram singur în compartiment… călătorisem, prin nu ştiu ce minune, singur cea mai mare parte a drumului. Îmi aşezasem bagajele pe locul rezervat lor. Îi prezint biletul de călătorie, controlorul îl verifică sever şi mi se adresează: „- bagajele sunt ale dumneavoastră?” „-Da”, zic „Trebuie să plătiţi amendă. Bagajele dumneavoastră sunt prea multe şi ocupă prea mult loc. Ori le puneţi pe locul de bagaje din dreptul dumneavoastră, ori plătiţi amendă”… O vreme, nu am mai zis nimic… Am acest obicei prost de a fi descumpănit de situaţiile care frizează absurdul. În cele din urmă, adaug „bine, dar sunt singur în compartiment! Am fost singur din Polonia şi până aici. Dacă ar fi fost şi alţi călători, evident că mi-aş fi aşezat bagajele în aşa fel încât să aibă loc şi ale celorlalţi”. „Sunteţi singur, dar dacă mai urcă cineva?”… CFR-ul gândeşte preventiv, mi-am zis… În cele din urmă, individul a plecat. Nu situaţia în sine este cea care m-a nemulţumit, ci reacţia controlorului. Este posibil ca eu să fi greşit, însă tonul imperial –acuzator cu care am fost informat că trebuie să plătesc o amendă este marca mitocăniei. La fel cum ghişeul este proprietatea privată a funcţionarului din spatele ei, şi trenul e moşia personală a ceferistului. Simplul fapt că ţi-ai cumpărat un bilet de călătorie nu te califică în vreun fel în faţa lucrătorului CFR: tu nu eşti în definitiv decât un oarecare şi circuli în trenul lui, ca un autostopist luat de undeva din drum din mila conducătorului auto.
Apropo, aţi încercat să apelaţi Informaţii CFR? Dacă sunaţi pe la orele amiezii e posibil să nu vă răspundă nimeni. Dacă totuşi vă răspunde cineva, nu vă aşteptaţi să auziţi la celălalt capăt al telefonului vreo voce… Vă imaginaţi poate că aţi greşit numărul. Spuneţi „Alo, Alo!”. Într-un târziu se aude şi vocea, una iritată „Spuneţi!”. Vi se oferă în cele din urmă informaţiile şi vreţi să încheiaţi convorbirea în mod politicos. „Vă mulţume…”… ton. Persoana a închis telefonul şi dumneavoastră monologaţi inutil. E bine totuşi că v-a răspuns cineva. Ce atâtea mofturi?!
Cât despre sondajul propus de revista ACUM, nu cred ca mitocănia are valenţe etnice. Mitocanul nu e mitocan prin simpla sa apartenenţă la o etnie. Nimeni nu poate nega că în România, spre exemplu, sunt mai mulţi decât în ţările nordice sau Elveţia. Dar acesta nu este un dat al sorţii, ci rodul unui complex de factori (educaţie, sisteme de valori etc.) împotriva cărora se poate lupta.
Hai sa va dau un exemplu de mitocanie maxima, care a fost, totusi, in favoarea victimei:
Un prieten mergea cu masina seara spre Bucuresti. La Focsani a intrat, din greseala, prin oras, in loc sa mearga pe centura. Nemaistiind drumul, si zapacit fiind de felul lui, a oprit pe partea stinga, sa intrebe niste taximetristi. Si stationa asa, cu faza lunga si pe contrasens. Din fata a venit masina Politiei, iar politistul i-a strigat pe geam „Baaaa! Stinge faza lunga, in p… ma-ti!!!”. Zic ca e in favoarea victimei pentru ca, daca era dupa lege, ar fi trebuit sa-i ia carnetul. Iata ca mitocania poate fi si un pic nostima…
Interesant articol.
Cred ca notiunea anumitor valori ca : respectul, politetea si felul de a comunica sint diferite in Romania in comparatie cu alte tari (ati citat tarile « nordice sau Elvetia »). O maniera de a comunica diferita.
Imi aduc aminte ca anul trecut urcind in metrou la Bucuresti, am fost impinsa deoparte cu brutalitate de un om grabit care cobora si care in loc sa spuna « pardon » m’a apostofrat printr-un « du-te’n…. matii cucoana ». Citeva zile mai tirziu, ma gaseam intr-un taxi care incerca sa-si faca loc printre celelalte vehicole si pietoni cind un sofer de autobuz striga pe fereastra soferului « meu » : « ba boule, da-te la o parte, nu vezi ca te palesc ?! ».
Ar fi poate interesant sa ne punem intrebarea : De unde vine in patria mama atita lipsa de respect pentru cel pe linga care trecem ? De ce fiinta umana este considerata ca un obiect ?
Observam ca in Romania oamenii nu se respecta unul pe altul daca nu sint « obligati ». Politicienii nu-si respecta poporul… Aveti dreptate Ovidiu Iancu spunind ca mitocania nu are valente etnice. Aud des spunind ca « tziganii ne fac de rusine pentru ca cersesc »… Eu as spune adevaratii cersetori in Romania sint acei medici care nu-si respecta juramintul lui Hippocrate… Cei care au mina intinsa dupa « un plic » – ignorind suferitele celor care nu pot da nimic sau nu dau destul ! Profesorii nu-si respecta meseria, dind note mai bune sau trisind dindu-le subiectele la examene copiilor care au parinti « care dau… »,
Respectul incepe prin : a ma respecta pe mine insumi. Daca ma respect cu adevarat, am sa-mi respect sotul/ sau sotia, si copii – care la rindul lor ma vor respecta automat. Daca ma respect, am sa-mi respect vecinii, colegii, cel pe care linga trec chiar daca nu-l cunosc… comunicind fara a insulta !
Lipsa de toleranta, racismul, antisemitismul, pedophilia, maltretanta, violenta conjugala… au aceasi radacina : lipsa de respect pentru fiinta umana !
Pai, domnule Ivancu, vedeti ce se intampla daca nu sunteti multumit? Adica vi se pare ca pe caile ferate misuna foarte multi mitocani?
Iata ca cei care ne conduc au avut grija sa va scape de ei si… nici trenuri nu mai avem.
Ziceti ca sunt foarte multi mitocani in administratie? Atunci dati-mi voie sa va intreb: care administratie?
Sau, poate, in capul meu acest cuvant are o alta semnificatie…
Mitocan român la Londra, vede o doamnă în vârstă, de culoare, cu părul alb, extrem de distinsă și întreabă persoana care-l însoțea: „așa îmbătrânesc maimuțele astea?”.
O cunoștință care locuiește de aproape 20 de ani la Londra îmi povestea că de fiecare dată când se întoarce în România și stă la masă cu rudele, acestea nu se pot abține să nu fumeze la masă. Când ea (care este și ea fumătoare) îi roagă să nu fumeze până la terminarea mesei primește răspunsul standard: „Hai dom’le, lasă nazurile astea, ce, te-ai boierit în Anglia?”
Fiul ei născut în România dar plecat la o vârstă foarte fragedă la Londra, stătea de vorbă cu rudele care-l întrebau despre colegii de școală. Când a venit vorba de colegii săi negri, mai mulți au exclamat: „cum, ești coleg cu maimuțele alea?”, la care băiatul pur și simplu s-a blocat și a fost afectat pe tot restul sejurului în România.
Sunt doar câteva exemple de mitocănie românească (desigur, există și exemple de mitocănie englezească, le-am dat mai demult în acest articol http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=7939).
Trenurile care sunt si administratia care este
Stimate Domnule Ovidiu Ivancu,
In mod firesc si natural, concluzia care se desprinde pentru noi este ca Dvs. circulati prea mult cu trenul.
Va rugam ca, pe viitor, pana la frontiera de stat, sa va deplasati pe jos sau cu un mijloc de locmotie proprietate personala. In acest mod, veti evita posibilele neplaceri cauzate de transportul in comun, iar noi, autoritatile, ne vom putea concentra asupra altor aspecte din multitudinea de probleme aflate in responsabilitatea noastra.
Cu stima,
Autoritatea Nationala pentru Reglementarea Mitocaniilor din Mijloacele de Transport in Comun Romane – A.N.R.M.M.T.C.R.
Trebuie să recunosc că ne-am cam încurcat cu mitocănia asta. Nu am cum să nu fiu de acord cu ceea ce exprimă autorul şi chiar cu exemplele date care, din nefericire pot fi multiplicate la infinit.
Totuşi, cred că nu putem încadra toate manifestările de lipsă de educaţie şi civism sau bădărănie în categoria mitocăniei. Cred că mitocănia presupune o anumită nuanţă şi este încă o demonstraţie a bogăţiei limbii noastre. La obiect, funcţionara de la ghişeul CFR care te lasă fără informaţiile cerute şi telefonul sunând în gol sau alături de furcă, pentru a te păcăli cumva că ea este foarte ocupată, este dovada că nu-şi face datoria pentru care este plătită, că este needucată şi nepotrivită pentru locul acela, dar nu neapărat că este şi mitocancă. Sigur că poate fi şi mitocancă (şi de cele mai multe ori este) atunci când îţi răspunde şi îţi spune, ştiu eu, „Ce tot suni, dom’le, nu ştii că oamenii mai trebuie să mănânce ? Acum te-ai trezit ? Nu puteai să suni acum un ceas ?” sau ceva de genul ăsta. Necioplitul, grosolanul, grobianul se manifestă ca atare pentru că nu cunoaşte, nu ştie, nu a învăţat alt vocabular şi este aşa de când se naşte şi până moare. Mitocănia este, pentru el, starea obişnuită şi când cineva intră în contact cu el ştie la ce să se aştepte şi aproape că nu-l miră de ce aude şi este convins că nu se poate aştepta la altceva.
Dar pentru mine, mitocanul cel mai frecvent este, mai degrabă personaj care a prins un strat mai subţire (sau mai gros) de educaţie, care îl face acceptabil în mediul lui şi face faţă cerinţelor traiului în comun. Este chiar meritoriu că se descurcă într-o societate cât de cât normală. Dar într-un anumit moment, bine determinat, şi poate că aici este nuanţa de care aminteam, când este vorba de o persoană egală sau inferioară pe o anumită treaptă, niciodată faţă de unul pe care îl simte superior, se dezbracă de învelişul de educaţie şi îşi dă drumul ca un mitocan şi încă foarte satisfăcut. Cunosc, din istoria medicinii, cazul unui chirurg de mare talie, cu faimă deosebită la public şi cu succese recunoscute care, la un moment dat, întrebat de cineva dacă a făcut bine că s-a lăsat consultat de o altă faimă şi la fel de pariziană, în loc să răspundă da sau nu, cum ar fi fost normal (chiar dacă în mintea lui a tras o înjurătură zdravănă) a dat un răspuns de mitocan : „La cine ? La criminalul ăla de la Salpetrière ?”. Şi … fie vorba între noi, să te ferească dumnezeu de intelectualul mitocan.
Am să vă mai dau un exemplu foarte sugestiv. Există un curent, nici măcar realist, ci de-a dreptul pornografic, manifestat (în poezie mai ales), în care cuvintele pe care un om cu obraz, indiferent cine ar fi, se fereşte să le dea drumul. Şi pe care ei le folosesc. Aşa cum sunt. În poezie! Şi interesant că sunt unii care îi aplaudă, îi felicită şi îi încurajează. Nu ştiu de ce exhibiţionismul în public este condamnat, în timp ce acelaşi lucru transpus în cuvânt nu. Nu pot să-mi închipui cum o revistă, pe hârtie sau-online îi poate publica. Şi îi publică şi mai cere şi părerea cititorilor. Nu este mitocănie ? Şi din partea celui care scrie şi a celui care îi publică ? Vă rog să mă credeţi că nu vorbesc ân dodii.
Sigur că subiectul poate fi continuat la nesfârşit dar susţin că mitocanul este tocmai cel de la care nu te aştepţi, prin poziţia pe care o ocupă şi prin educaţie pa care o are renunţă la comportamentul obişnuit, coboarând cu câteva trepte sub nivelul său.
Cu nuanta bine venita a d-lui Razesu sunt intrutotul de acord. Mitocan nu e cel care ragaie sonor la masa, pentru ca n-a trait decat intr-un mediu in care acest lucru este considerat normal, ci cel care a primit o educatie si cunoaste diferenta si totusi o face. Mitocan nu e arabul care isi obliga sotia (sau sotiile) sa mearga la cinci pasi in spatele lui – el respecta o cutuma. O fi o nemernicie, dar poarta alt nume decat Mitocanie. Din acest motiv, mitocania nu este „lipsa de educatie”. Exact cum spune d-l Razesu, mitocania este „educatie ignorata”. La care as adauga: dublata de „placerea de a face un rau, cat de mic, cuiva, sau macar de a-i atrage atentia, de a-l forta sa participe la ceva”.
Suntem de acord. Lipsa de educatie nu e neaparat echivalata cu mitocania, motiv pentru care am facut diferenta intre cele doua notiuni inca din prima fraza a articolului. Cat despre limbajul licentios din poezie, aici am o parere diferita de a domnului Razesu. Cateodata imprecatia si cuvantul tare, vulgar chiar, capata valente estetice. Ganditi-va ca Moromete nu vorbeste intotdeauna „ca din dictionar”. Ganditi-va, de asemenea la poezia lui Emil Brumare, care este poezie in ciuda limbajului folosit. Nu cuvantul in sine este vulgar, ci contextul in care el e asezat. Daca cititi „IOn IOn” sau blestemele lui Arghezi, veti vedea ca acolo, desi limbajul folosit e unul periferic, vorbim totusi de o poezie bine realizata estetic. Mai ganditi-va si la magistrala scena de viol colectiv din „Rascoala” lui Rebreanu… acolo e arta adevarata. Aveti dreptate cand spuneti insa ca astazi se foloseste de multe ori gratuit limbajul tare, doar pentru ca el e ceva mai spectaculos. Imi aduc aminte acum de un articol din „Dilema veche” (nu mai stiu cine este autorul) in care ideea era urmatoarea: e ok daca un individ injura, doar ca problema apare atunci cand nu mai poate iesi din limbajul asta. Daca discursul se poate ajusta, poate deveni civilizat in contexte care impun asta, atunci inseamna ca injuratura e doar un aspect periferic.
eu credeam ca mitocania este : lipsa de respect si de politete, lipsa de civism, o maniera grossiera de a se exprima(facind expres).
Dupa comentariile citite cred ca am inteles gresit… cine poate da o definitie mai clara a mitocaniei ?
Mi se pare foarte intresant ce scrie toata lumea – da, mitocania raneste si mutileaza de foarte multe ori, cateodata e utila iar alteori poate capata valente artistice.
Ceea ce ne doare mai rau este, totusi, grosolania constienta, asumata (desi nici cea generata de lipsa de educatie n-ar fi prea bine sa mai prolifereze).
Problema e: cum o „starpim”? Cei care o „practica” nu prea se sinchisesc de parerile celorlalti… Ei aplica principiul „cainii latra, ursul merge”. Si o fac foarte eficient, pana una, alta.
Stimate domnule Ovidiu Ivancu
Oricât m-aş strădui, nu mă pot declara de acord cu Dvs. Limbajul licenţios, spune DEX, încalcă regulile bunei cuviinţe. Şi îi dau dreptate. Cu atât mai mult cu cât, un om de talent ştie să găsească tocmai acele cuvinte care să spună exact aceleaşi lucruri, să trezească exact aceleaşi emoţii fără să folosească cuvintele primitive. Şi s-o mai numesc şi poezie. Da, şi Dvs. spuneţi „câteodată”. Admit, mai scapă omul un cuvânt de care roşeşte. Dar să folosesc cuvintele acelea urâte numai ca să mă arăt cât sunt de avangardist sau plin de valenţe estetice, mă iertaţi. Personal, poezia citatului Brumaru îmi produce greaţă şi o contest ca poezie şi ca valoare. Vulgaritatea poate avea farmec într-un context bine determinat dar un om educat va evita exprimările vulgare. Nu înseamnă că trebuie să-l condamn pe Creangă pentru povestea aceea deşuchiată şi absolut bine adusă din condei. Dar făcut-o o singură dată.
Iertat să fiu, îl preţuiesc pe Arghezi, cu blestemele lui, dar nu am dat (poate există) de versul sau propoziţia în care-şi bagă nu ştiu ce în nu ştiu ce.
Unde am ajunge dacă nu am reprima asemenea tendinţe de grosolănie intenţională, voită ? Da, dacă este să fim toleranţi, admit nu ştiu cărui scriitor sau poet de geniu, care a scris nu ştiu câte lucruri de mare valoare, care a dat lumea peste cap, şi i se mai întâmplă şi o asemenea „scăpare”. Dar invers … NU !
Agreez asemenea dispute, dovadă că citesc revista, fără pretenţia de a deţine adevărul absolut, pentru că numeni nu-l posedă.
Numai bine
Razesu
PS Va trimit pe E-mailul personal, nu pentru publicare (face parte dintr-un volum în curs d apariţie) o mostră.
Păi cum vadeţi o scenă plină de romantism dintre doi tineri
De aceea Aveti dreptate cand spuneti insa ca astazi se foloseste de multe ori gratuit limbajul tare, doar pentru ca el e ceva mai spectaculos. Imi adu!
c aminte acum de un articol din „Dilema veche” (nu mai stiu cine este autorul) in care ideea era urmatoarea: e ok daca un individ injura, doar ca problema apare atunci cand nu mai poate iesi din limbajul asta. Daca discursul se poate ajusta, poate deveni civilizat in contexte care impun asta, atunci inseamna ca injuratura e doar un aspect periferic.
Autor: ovidiu ivancu