Începând aproximativ de la jumătatea lunii februarie, generată sub rezerva anonimatului dar difuzată de distribuitori de informaţie de mare calibru (New York Times, ABC News, Reuters), o informaţie cu implicaţii uriaşe face ocolul lumii şi dă bătaie de cap analiştilor politici de pretutindeni.
Este vorba de informaţia potrivit căreia preşedintele Obama ar fi oferit Moscovei o variantă de încetinire sau chiar renunţare la planurile de instalare a unui sistem de protecţie anti-rachetă pe teritoriile Poloniei şi Cehiei.
Informaţia nu este falsă, chiar dacă interpretarea ei ar trebui să fie mai nuanţată. Astfel, la începutul lui martie, preşedintele Obama a precizat încă o dată rolul sistemului anti-rachetă, de a descuraja posibilele presiuni împotriva Europei care ar veni din partea unui Iran înarmat nuclear şi având posibilitatea teoretică de a pune sub ameninţare ”Bătrânul Continent”. Cu alte cuvinte, angajarea Rusiei în acţiunea de prevenire a înarmării nucleare a Iranului ar face investiţiile respective din Estul Europei între mai puţin importante şi practic inutile.
Toate aceste informaţii sunt de fapt publice, alături de reacţia preşedintelui Medvedev, planurile ruseşti de implicare în programul nuclear iranian şi multe alte date. Pentru cei care urmăresc mai îndeaproape ce se întâmplă (şi nu puţini speră ca efectul acestei comunicări „cu cărţile pe faţă” să ducă la o reîncălzire a relaţiilor dintre SUA şi Rusia) evenimentele se succed cu tensiunea unui roman poliţist realmente interesant.
Pentru editorialul din această săptămână însă, mie îmi servesc doar ca fundal. Şi aceasta pentru că în loc ca scrisoarea preşedintelui Obama sau comunicarea pe canale diplomatice sau ce-o fi fost să fie semnată de fapt de domnia-sa alături de alţi preşedinţi ai unor ţări europene, dar cel puţin de liderii Cehiei şi Poloniei, întregul demers poartă o semnătură americană în exclusivitate.
Ce este de fapt „Reality Check”? Cea mai bună traducere pe care aş putea-o oferi în limba română ar fi „revenirea cu picioarele pe pământ”. „Reality Check” se foloseşte în genere în discuţii în care se expun idei generoase, vise dacă doriţi, planuri încântătoare despre un viitor mai bun, etc. „Reality Check” este folosit de regulă de acel partener la discuţie care vede realitatea şi aduce celorlalţi la cunoştinţă ca această realitate „verifică” planurile măreţe şi le pune în cadrul potrivit, cuvenit, meritat.
Mi s-a părut potrivit să utilizez expresia în jargon american tocmai pentru că această impunere a realităţii vine dinspre SUA. Abrupt, fără drept de apel. Iar mesajul citit de mine printre rânduri este următorul: „suntem împreună în NATO, dar în problemele cu adevărat grele, voi staţi în banca voastră şi executaţi figurile care se impun.”
Indiscutabil SUA are nevoie de o restabilire a prestigiului în politica externă iar dezgheţarea relaţiilor cu Rusia este în interesul întregii planete. Totuşi, nota bene: o superputere îşi mai permite şi luxul de a nu-i păsa de imaginea aliaţilor săi, îşi mai permite şi luxul de a „uita” şi de a considera cu prea multă uşurinţă această imagine drept „victimă colaterală”.
Lecţia care se desprinde la nivelul microscopic al fiecăruia dintre noi?
Ca într-o fabulă esopiană: menţine-ţi spiritul critic atunci când te aliezi cu cineva mai puternic şi negociază-ţi din timp despăgubirea pentru ziua în care, într-un fel sau altul, vei fi călcat în picioare. Se poate întâmpla din neatenţie, pentru o cauză bună şi uneori chiar din prea multă, disproporţionată dragoste.
Foarte la obiect, in timp, articolul – asa mi se pare.
Impresia mea este ca asistam in Statele Unite la un Reality Check generalizat, nu doar in politica externa.
Iar aterizarea din revenirea necesara si urgenta cu picioarele pe pamant pare deocamdata destul de brutala.
In opinia mea, meritele administratiei Obama vor incepe sa apara vizibile doar cand aceasta aterizare brutala va ajunge la full-stop.
Realitatea economică actuală a Statelor Unite, cât se poate de critică prin amploarea ei, o putem numi, fără teama greşelii, istorică, iar determinarea şefului de stat să aplice o repartiţie bine chibzuită bugetului, inclusiv celui militar, este mai mult decât meritorie.
Când Rusia are capacitatea să învenineze relaţiile Iran – Israel, prin furnizarea (vinzarea) de elemente esenţiale la fabricare armamentului nuclear, instalarea „cuverturii anti-balistice” americane, preconizată de NATO, la barba puterii răsăritene, se revela, ce-i drept, ca o pură provocare, ţinând cont de contenciosul trecutului dintre cele două lagăre. Punerea acestui proiect în standby, sau o convenţie cu Rusia în vederea unei apărări comune anti-islamiste, ar putea constitui una din soluţiile rezonabile in acest domeniu.
Meritul lui Obama este cu atât mai admirabil cu cât, în pofida presiunilor de tot genul, continuă să amelioreze imaginea Americii chiar în câmpul celor mai înverşunaţi inamici ai acesteia. Întâlnirea Clinton – Medvedev, intenţia de a încropi un dialog cu talibanii moderaţi, programul retragerii din Irak, mediaţia viguroasă a Ministrului de externe in conflictul israelo- palestinian, sunt numai câteva exemple printre atâtea altele ce ne îndreptăţesc optimismul în privinţa viitorului.
Ieşirea din această criză economică, păgubitoare, probabil la sfârşitul lui 2010, îi va permite lui Obamab operaţii mult mai spectaculoase pe plan social intern, ca şi o revizuire inteligentă a politicii USA pe cel internaţional.
De data aceasta nu pot decat sa laud interventia dlui „Steph”: atat ideile exepuse cat si modul expunerii lor sunt corecte.
Este adevarat ce spuneti.
Cel mai bun exemplu ar fi faptul ca s-a creat in SUA o adevarata psihoza legata de „respectarea celui de-al doilea amendament la Constitutia americana”. Cu alte cuvinte, o parte semnificativa a populatiei americane, independent de afilierea politica, este in favoarea dreptului de a detine arme. Acest amendament avea sens cand a fost creat, pentru ca parintii democratiei americane se temeau de o eventuala cadere in absolutismul politic, in dictatura, dar acum nu mai are nici un sens.
An de an un numar foarte mare de victime ale armelor de foc sunt inregistrate in cele mai fanteziste situatii. Un copil de 4 ani si-a ucis doica cu un pistol „pentru ca l-a calcat pe picior”; alt copil si-a ucis colegii de scoala si profesorii; un student psihopat a inceput sa traga in toti studentii unei universitati cu o arma automata; cu toate acestea, in America doar o mica parte a populatiei recunoste ca problema consta in prezenta iar nu in absenta armelor de foc in randul populatiei. Va mai dura pana cand belicosii de azi vor ajunge minoritari!